In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook a Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri.


„Muzeul care prinde viata”
– Alexia Ioana Bortos – Clasa a VII-a

Era o zi de primăvară timpurie. Soarele care, cu doar câteva zile în urmă, nu reușea cu niciun chip să străpungă bariera de nori mari și grei, strălucea acum puternic pe cerul la fel de limpede ca oglinda. Ceea ce mă ofensa îngrozitor. Căci atmosfera creată de toți acești factori era mult prea veselă pentru locul spre care mă îndreptam alături de ceilalți colegi ai mei: o expoziție unică de artefacte datate din Primul Război Mondial și găsite pe teritoriul județului nostru.
Evenimentul, organizat în cinstea celebrării Centenarului, era compus din doua părți distincte, dar care, desigur, se întrepătrundeau armonios, conturând imaginea completă și concisă a importantului moment istoric. Trebuie sa recunosc că, fiind pasionată de istorie, așteptam cu nerăbdare cea de-a doua parte, care presupunea vizitarea propriu-zisă a muzeului și prezentarea amănunțită a exponatelor. Nu că aș fi fost vreo împătimită a puștilor sau a mitralierelor. Ceea ce mă interesa pe mine cu adevărat erau obiectele cu valoare sentimentală pentru foștii lor posesori și, de altfel, orice m-ar fi putut ajuta să-mi formez o percepție reală și, poate, mai corectă a ceea ce a însemnat cu adevărat Marele Război pentru oameni. Am urmat, astfel, plină de interes, ghidul care era, la rândul său, la fel entuziasmat să își împărtășească cunoștințele unui public atât de numeros. Cu cât înaintam mai mult printre artefacte, fie ele mai importante sau lipsite de însemnătate, simțeam că mă adâncesc tot mai mult în trecut și eram copleșită de tot felul de emoții. Căci fiecare obiect avea propria sa poveste, dar toate se terminau la fel: tragic. Simțeam că până la sfârșitul expoziție aveam să mă înec în valurile nimicitoare ale timpului.
După o vreme am ajuns în fața unei măsuțe scunde plină cu plăcuțe de identificare acaparate de rugină ale soldaților români, germani și austro-maghiari. Ghidul ne lămurea cu privire la rolurile lor precise și la datele exacte scrise pe ele, dar eu mă aflam pur și simplu în imposibilitatea de a-mi focaliza atenția asupra explicațiilor lui. Eram constrânsă să îmi imaginez tot felul de scenarii cu posesorul singurei plăcuțe care avea numele încă lizibil.
Dintr-odată, m-am simțit atrasă de o forță invizibilă și, pentru o secundă, totul a dispărut și m-am cufundat în neant. Deschizând ochii, m-am identificat chiar acolo, pe câmpul de luptă. Sau cel puțin asta a fost prima impresie pe care mi-o lăsase impactul. De fapt, mă aflam într-un loc mai retras, care la prima vedere părea pustiu. Cercetând, însă, împrejurimile, am descoperit un spital de campanie. Un fascicul orbitor de lumină m-a călăuzit înăuntru și atunci l-am văzut. Stătea întins pe o targă, cu răni multiple pe mâini și picioare și cu o plagă adâncă în abdomen de care tocmai se ocupa o tânăra infirmieră. Pe plăcuța mică și argintie prinsă neglijent în piept se putea citi cu ușurință : Ionescu Horia – Regimentul 3. Era înalt, avea trăsături frumoase, părul blond și ondulat, dar răvășit, iar privirea sa angelică emana suferință, spaimă și… inocență.
Nu era singur. Încăperea era umplută până la refuz de soldați răniți în luptă și care, la fel ca el, aveau fețele contorsionate de durere si disperare. Un alt ostaș veni în acel moment cu o veste importantă primită de la unul dintre superiorii aflați pe front: urmau să fie bombardați. Alarmați, doctorii au pornit imediat evacuarea, chiar dacă știau că mulți dintre pacienții grav răniți nu aveau să reușească să plece într-un timp îndeajuns de scurt. Horia, deși făcea și el parte din grupul celor fără speranță, a ajutat la transportarea multor soldați într-o situație asemănătoare lui. Acum, dușmanul suprem nu mai era vreo ființă umană, ci era însuși destinul, pe care spera să îl învingă cu orice preț. Și a reușit, însă doar parțial. A salvat mulți dintre oamenii aflați în spital, dar și-a sacrificat minutele prețioase în care ar fi putut ajunge la adăpost. A sfârșit îngropat de viu. Inocent. Spulberat de o bombă aruncată sub pretextul unei vanități ucigătoare.
Acum, la 100 de ani de la drama Marelui Război, plăcuța sa de identificare stă demnă în fața unor simpli copii care nu pot decât să privească translucid sacrificiile pe care le-a făcut încercând să își apere țara și faptele de eroism și de bravism prin care a încercat să se opună orgoliului și atrocităților conducătorilor lumii.
Expoziția de artefacte organizată în cadrul Centenarului a reliefat, pentru mine, ideea că oamenii morți primesc mai multe flori decât cei în viață, căci regretul este mai puternic decât gratitudinea.