Sulta, jud. Bacău – Vf. Vadas – Piricske (coama Cristesului)
Ecouri din trecut povestesc despre evenimentele care s-au întâmplat acum mai bine de un secol pe valea superioara a Trotusului.
Astăzi am ascultat povestea zbuciumata a pădurilor de pe crestele semețe ale Cristesului, apoi am coborât la poale, pe pârâul Sulta, unde o cazarma austro-ungara, acum dispărută, încă se încăpățânează sa își etaleze frumusețile vremurilor apuse. Acolo, susurul apei ne-a mai spus o poveste…
„Atacați Vadas!” se distinge din adierea vântului printre copacii tineri de la baza muntelui…
Suntem în urcare spre cota 1324 (Piricske).
Încă de la poale, vedem adăposturi și tranșee sporadice, iar coroanele brazilor șoptesc continuu. După vreo jumătate de ora de ascensiune, am reușit sa învățam limbajul pădurii și sa diferențiem foșnetele frunzelor uscate de sub bocancii noștri, de șoaptele arborilor seculari, care s-au încăpățânat sa stea în picioare după bombardamentele de acum mai bine de un secol.
...”Solintarul este rosu de sânge deja și mergem spre Vadas… tranșeele săpate de bavarezi vor trebui refăcute de noi, au fost realizate în graba… pozițiile rusești din apropiere, bine făcute, cu compartimente pentru arme și scuturi de tranșee ne fac sa ne furișăm cu emoții …”
O frunza cazând șoptește: „Reg. 98 Honvezi…”
În noiembrie 1916, când ursii intrau în hibernare și vegetația era în stagnare, totul devenea împietrit, fiind în tandem cu stâncile care se ridicau semețe pe coama. Noi urcam acum spre Piriscke, însă ne atrage atenția o piatra mare în stânga, care parca era diferita de restul peisajului. Deviem de la traseul stabilit și pe măsura ce urcam panta abrupta, intram parca într-o alta dimensiune: fortificațiile devin mai dese și mai adânci, iar la zece metri de coama apare prima linie defensiva.
...”rusii au atacat vârful Solintar, care nu a putut fi însă ocupat; la mijlocul lunii Noiembrie, austro-ungarii au fost înlocuiți de divizia 225 bavareza și s-au păstrat pozițiile pana în Decembrie… doi ofițeri morți, unul dispărut și 166 soldați uciși din 600 cați erau…” continua șoaptele din întunecimea pădurii.
Mergem pe linia fortificațiilor și ajungem în linia întâi. Ziduri de piatra feliata așezate ingenios, care protejează malurile tranșeelor scârțâie odată cu adierea vântului, care unduiesc copacii crescuți în câteva decenii, parca pentru a proteja construcțiile făcute cu atâta truda.
… „trupele austro-ungare au fost împinse înapoi câțiva kilometri, pe crestele muntelui Feltuianu; ordinele nu contenea sa vina de la Comandament: <Reocupați Piricske!>. Zgomotul luptelor, șuieratul gloanțelor și traznetul proiectilelor au continuat în întunericul nopții…”
„…În aceleași zile de Noiembrie 1916, a venit în ajutor regimentul 225, care trebuia cu orice preț sa păstreze pozițiile defensive, aflate pe versantul sudic al muntelui Piricske și Feltuianu… artileria austro-ungara îndreptata spre Vadas și Piricske nu a avut succes, observatorii nu puteau vedea nimic din cauza pădurii dese, iar copacii căzuți erau un obstacol pentru infanterie…”
Sub stânca semeață am găsit o galerie care străpunge coama dintr-o parte în alta și o încăpere destul de mare ca sa încapă muniția și alimentele pentru un întreg batalion timp de câteva luni. Grinzi din lemn de esență tare, atent prelucrate, încă susțin tavanul, care parca păcălește gravitația zecilor de tone de deasupra. În adăposturile dinspre est de buncăr, resturi de la lăzile de muniție austro-ungare, cazmale contorsionate de proiectilele care au zguduit muntele cândva.
Acolo înauntru, totul era prea împietrit sa mai putem auzi ceva din poveste. Poate pietrele nu au suflet, sau poate doar nu au vrut sa ne povestească.
În timp ce luam masa, pe la prânz, o adiere ușoară face ca frunzele unui stejar bătrân sa amplifice povestea: „divizia a 8-a bavareza avea misiunea de a reocupa vârful Cărunta, iar pentru asta a fost nevoie de observație aeriana. Rusii aveau posturi bine asigurate, iar brigada de mortiere de 30cm a fost trimisa pe noi poziții…”
S-a așternut apoi o liniște apăsătoare. Nici un zgomot, nici o șoaptă nu mai perturba pădurea, doar câteva pasări care canta ceva de neînțeles. Am înțeles apoi ca este liniștea așternută de perioada iernii, în care doar s-au menținut pozițiile ocupate și luptele au stagnat.
La coborâre, câteva crengi trosneau sub greutatea noastră, cu sunete înfundate, absorbite de vegetația din jurul nostru. Parca trecem în alta dimensiune, totul devine verde și Soarele ne face sa suflam tot mai greu. „…în luna iulie 1917 armata austro-ungara a săpat fortificații la poalele vestice ale vârfului Vadas, pentru a închide valea Sultei…
Încet șoaptele dispar, iar noi suntem puțin debusolați.
Ajungem la mașină, plecam spre noua locație. Pe traseu este o liniște apăsătoare, probabil încercam sa înțelegem ce am trăit în aceste ore. Probabil nu vom reuși niciodată.
Însa reușim sa ne dezmeticim și ajungem la Sulta, în zona fostei cazarme austro-ungare…
Ne aflam la intersecția intre drumul spre Coșnea și valea Solintarului. La Nord-Vest, creasta semeață a Feltuianului, la Nord-Est înălțimile Măceșu-Pietrosu-Aluniș, la est se disting coamele dealului Diaconești, iar în depărtare, spre Sud, matimile Solintar și Cărunta.
Aici este o liniște perturbata doar de susurul lin al apei pârâului care coboară domol dinspre culmile depărtate. Sunetele sunt absorbite de vegetația deasa, iar poziția strategica face ca locul sa fi fost cautat de trupele austro-ungare pentru comandament.
Cel mai probabil, pe vremuri acest teren a aparținut unor gospodari care au reușit sa construiască un mic conac. Judecând după beciul cu arcada din piatra și cămara îngropată, zidite cu atenție la detalii, putem conchide ca locuința era destul de încăpătoare sa adăpostească câțiva ofițeri ai armatei austro-ungare. Acum se mai vad doar câteva urme din temelie, terenul fiind afectat de săpaturile și construcțiile ulterioare făcute de soldații austro-ungari, pentru cazarma militara și probabil un punct de comanda al regimentelor de honvezi.
Soldații armatei ruse au contribuit și ei probabil la schimbarea configurației terenului, fiind în ofensiva începând cu Noiembrie 1916 și ocupând mare parte din acea zona, pana la Muntele Feltuianu. Nu vom ști însă niciodată probabil ce mai era prin beciurile conacului la venirea lor. Sute de fragmente de sticla, vase din tabla emailate și cioburi ceramice smălțuite domina, amestecate cu fragmente metalice care provin de la construcții din lemn, probabil cele realizate ca anexe pentru necesitățile armatei austro-ungare în prima perioada; a urmat apoi perioada de ocupație a trupelor rusești, care au lăsat în urma cutii pentru transportul muniției, golite după încărcarea cartușierelor și a armelor înaintea ofensivei asupra muntelui Feltuianu…
Astăzi, acolo au rămas acolo doar umbrele unui freamăt frumos și trist al vieții care a fost odinioară. Un spectacol cu lacrimi și zâmbete, la finalul căruia a căzut cortina grea din mătase, asa cum acum zace monumentul celui ce probabil a fost cândva proprietarul acestui teren, pe vremea ocupației. Moartea este dublata de uitare, câteodată…
Multumim d-lui Nicu Cernea pentru ajutorul acordat.
Surse text: natura
si
A VILAGHÁBORÚ, JÓZSEF FŐHERCEG TABORNAGY AMILYENNEK EN LATTAM, BUDAPEST, 1931
SZATMÁRI 12. HONVÉD GYALOG EZRED, DESEŐ EAJOS, BUDAPEST, 1931
A VOLT CS. ÉS KIR. 38. GYALOGEZRED, TÖRTÉNETE FR EMLÉKKÖNYVE, BUDAPEST 1936
Lasă un răspuns