Arhive pe categorii: Concursuri

„Istorie și istorii” – festivitatea de premiere a elevilor participanți

1 Februarie 2019 – Muzeul de etnografie și arta „D,. Ghika” Comănești
In urma concursului organizat de asociația „Prospectorii Istoriei” în luna Ianuarie 2019, astăzi a avut loc festivitatea de premiere pentru elevii aleși finaliști de către membrii asociației. Toti participanții sunt elevi ai Colegiului „Vasile Alecsandri” Bacău, locul unde a început întreaga poveste a evenimentului, în luna Aprilie 2018.
Cu aceasta ocazie, invitații noștri au putut vizita expoziția de relicve militare, pusa la dispoziție de către membrii asociației în spațiul expozițional al muzeului, în parteneriat cu primăria orașului Comănești.

Toate cele peste 30 de creații literare sunt foarte frumoase, atât din punct de vedere literar cat și al poveștilor; combinații intre realitate istorica și fantezie, care trezesc emoții profunde.

Premiul de excelenta l-a primit creația literară:
„Bǎtǎlia de la Mǎrǎșești”- Stefan-Lucian Apostol – Clasa a V-a

Alte cinci creații literare au fost premiate, după cum urmează:
„Muzeul care prinde viata” – Alexia Ioana Bortos – cls. a VII-a
„Medalia iubirii” – Mihai Baciu – cls. a V-a
„Steagul generalului Averescu” – Enache Stefania – cls a IX-a
„Muzeul care prinde viata” – Beatrice Chirila – cls. a VI-a
„O tăbliță amnezica” – Raisa Popovici – cls a V-a

Premiile au constat în diplome de merit și de excelenta, brelocuri personalizate și bineînțeles, relicve militare descoperite de membrii asociației: nasturi militari, teaca de baioneta, clești pentru tăiat sarma ghimpata, bidonașe de apa militare, cazmale, etc. Ne bucuram pentru faptul ca aceste mici picături de istorie au ajuns la persoane cu adevărat pasionate de istoria națională.

De asemenea, au fost acordate diplome de excelenta și mici cadouri simbolice profesorilor realizatori și coordonatori ai proiectului „Istorie și istorii”: prof. Ramona Jitaru și prof. Ramona Mocanu – Colegiul „Vasile Alecsandri” Bacău.
Am apreciat din start tematica proiectului, însă pe parcursul derulării acestuia, au dovedit profesionalism, atât de necesar în sistemul educativ.

O zi frumoasa, cu oameni minunați, într-un spațiu cu însemnătate istorica deosebita.
Organizatori: Asociația „Prospectorii Istoriei” cu participare directa a membrilor: Însurățelu Marius, Boșoteanu Florin și Racoș Ciprian.

Mulțumiri custozilor Muzeului de de etnografie și arta „D. Ghika” Comănești pentru prezentarea istoriei castelului „Ghika” și a exponatelor superbe din muzeu, un cadou pe care l-am primit cu toții, inclusiv invitații noștri.

Concurs – Alexia Ioana Bortos – creație literara „Istorie și Istorii” (6/6)

In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook a Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri.


„Muzeul care prinde viata”
– Alexia Ioana Bortos – Clasa a VII-a

Era o zi de primăvară timpurie. Soarele care, cu doar câteva zile în urmă, nu reușea cu niciun chip să străpungă bariera de nori mari și grei, strălucea acum puternic pe cerul la fel de limpede ca oglinda. Ceea ce mă ofensa îngrozitor. Căci atmosfera creată de toți acești factori era mult prea veselă pentru locul spre care mă îndreptam alături de ceilalți colegi ai mei: o expoziție unică de artefacte datate din Primul Război Mondial și găsite pe teritoriul județului nostru.
Evenimentul, organizat în cinstea celebrării Centenarului, era compus din doua părți distincte, dar care, desigur, se întrepătrundeau armonios, conturând imaginea completă și concisă a importantului moment istoric. Trebuie sa recunosc că, fiind pasionată de istorie, așteptam cu nerăbdare cea de-a doua parte, care presupunea vizitarea propriu-zisă a muzeului și prezentarea amănunțită a exponatelor. Nu că aș fi fost vreo împătimită a puștilor sau a mitralierelor. Ceea ce mă interesa pe mine cu adevărat erau obiectele cu valoare sentimentală pentru foștii lor posesori și, de altfel, orice m-ar fi putut ajuta să-mi formez o percepție reală și, poate, mai corectă a ceea ce a însemnat cu adevărat Marele Război pentru oameni. Am urmat, astfel, plină de interes, ghidul care era, la rândul său, la fel entuziasmat să își împărtășească cunoștințele unui public atât de numeros. Cu cât înaintam mai mult printre artefacte, fie ele mai importante sau lipsite de însemnătate, simțeam că mă adâncesc tot mai mult în trecut și eram copleșită de tot felul de emoții. Căci fiecare obiect avea propria sa poveste, dar toate se terminau la fel: tragic. Simțeam că până la sfârșitul expoziție aveam să mă înec în valurile nimicitoare ale timpului.
După o vreme am ajuns în fața unei măsuțe scunde plină cu plăcuțe de identificare acaparate de rugină ale soldaților români, germani și austro-maghiari. Ghidul ne lămurea cu privire la rolurile lor precise și la datele exacte scrise pe ele, dar eu mă aflam pur și simplu în imposibilitatea de a-mi focaliza atenția asupra explicațiilor lui. Eram constrânsă să îmi imaginez tot felul de scenarii cu posesorul singurei plăcuțe care avea numele încă lizibil.
Dintr-odată, m-am simțit atrasă de o forță invizibilă și, pentru o secundă, totul a dispărut și m-am cufundat în neant. Deschizând ochii, m-am identificat chiar acolo, pe câmpul de luptă. Sau cel puțin asta a fost prima impresie pe care mi-o lăsase impactul. De fapt, mă aflam într-un loc mai retras, care la prima vedere părea pustiu. Cercetând, însă, împrejurimile, am descoperit un spital de campanie. Un fascicul orbitor de lumină m-a călăuzit înăuntru și atunci l-am văzut. Stătea întins pe o targă, cu răni multiple pe mâini și picioare și cu o plagă adâncă în abdomen de care tocmai se ocupa o tânăra infirmieră. Pe plăcuța mică și argintie prinsă neglijent în piept se putea citi cu ușurință : Ionescu Horia – Regimentul 3. Era înalt, avea trăsături frumoase, părul blond și ondulat, dar răvășit, iar privirea sa angelică emana suferință, spaimă și… inocență.
Nu era singur. Încăperea era umplută până la refuz de soldați răniți în luptă și care, la fel ca el, aveau fețele contorsionate de durere si disperare. Un alt ostaș veni în acel moment cu o veste importantă primită de la unul dintre superiorii aflați pe front: urmau să fie bombardați. Alarmați, doctorii au pornit imediat evacuarea, chiar dacă știau că mulți dintre pacienții grav răniți nu aveau să reușească să plece într-un timp îndeajuns de scurt. Horia, deși făcea și el parte din grupul celor fără speranță, a ajutat la transportarea multor soldați într-o situație asemănătoare lui. Acum, dușmanul suprem nu mai era vreo ființă umană, ci era însuși destinul, pe care spera să îl învingă cu orice preț. Și a reușit, însă doar parțial. A salvat mulți dintre oamenii aflați în spital, dar și-a sacrificat minutele prețioase în care ar fi putut ajunge la adăpost. A sfârșit îngropat de viu. Inocent. Spulberat de o bombă aruncată sub pretextul unei vanități ucigătoare.
Acum, la 100 de ani de la drama Marelui Război, plăcuța sa de identificare stă demnă în fața unor simpli copii care nu pot decât să privească translucid sacrificiile pe care le-a făcut încercând să își apere țara și faptele de eroism și de bravism prin care a încercat să se opună orgoliului și atrocităților conducătorilor lumii.
Expoziția de artefacte organizată în cadrul Centenarului a reliefat, pentru mine, ideea că oamenii morți primesc mai multe flori decât cei în viață, căci regretul este mai puternic decât gratitudinea.

Concurs – Mihai Baciu – creație literara „Istorie și Istorii” (5/6)

In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook a Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri.

„Medalia iubirii”
– Mihai Baciu – Clasa a V-a

Acum este pace pe pământ, dar cu mulți ani în urmă nu era așa, deoarece un război îngrozitor începuse, fiind denumit Primul Război Mondial.
Bătălia a început de puțin timp, în anul 1914, și asta a înseamna că toți bărbații trebuiau să plece la luptă, lăsându-și familie în urmă. Vestea a fost ca o așchie în inimă. Mulțimea de oameni așteptă nerăbdătoare, dar totuși tensionată defilarea soldaților. Porțile se trânteau una câte una, iar pe ici-colo auzeai răcnetele de disperare ale soțiilor. În urma mulțimii era familia Lupu care suferea în tăcere. Înainte ca tatăl să se urca în tren, cei doi copii ai lui i-au dat o medalie din argint, spunând: „Tată, ia asta pentru a-ți aminti de noi și de faptul ca ești un viteaz. Succes!“ După aceste cuvinte, tatăl și-a îmbrățișat copiii, apoi a intrat în tren, izbucnind în lacrimi. Timpul a trecut, iar domnul Lupu a ajuns pe front, fiind bine instruit și primind un grad mai înalt.
Pe front, toate simțurile păreau că se amestecă. Peste tot erau doar gropi, fum, sârmă ghimpată, iar înaintarea se făcea cu mare dificultate. În aer se putea simți mirosul morții, iar, dacă ascultai puteai auzi țipete de durere și suferință, bombe explodând și armele trăgând neîncetat. Albastrul cerului de altădată nu se mai vedea, norii negrii și grei parcă dominau atmosfera, iar uneori mai vărsau câte o lacrimă de ploaie.
După un an, războiul nu părea că are gânduri să se termine. Soldații erau tot mai obosiți, flămânzi iar picioarele nu mai îndurau bocancii grei și uzi.
Hainele nu mai făceau față temperaturilor scăzute, iar prin ruptura lor dezvăluiau pielea murdară, sângerândă și vânătă a fruntașilor. Pe front luptau o mulțime de soldați pentru a apăra țara. Printre supraviețuitorii primului an se afla și domnul Lupu, foarte rănit și îndurerat. La un moment dat, acesta se așeză pe pământ, în spatele unei stânci și era pe cale să se dea bătut. Cu lacrimi în ochi, trase adânc aer în piept și scose medalia primită în dar de la copii săi, spunând: „ Sunt obosit și rănit, dar pentru voi nu o să renunț, așa că voi continua să lupt!”. După aceste cuvinte, își luă arma în mână și, cu o voință parcă venită din adâncurile pământului, doborî tot ce îi ieșea în cale.
În cele din urmă, războiul s-a terminat. Au fost cei mai cumpliți patru ani de până atunci, mulți oameni murind, inclusiv cel ce a fost colonel Lupu Marin, care a pierit fiind împușcat în inimă aproape de finalul bătăliei. Din cauza dorului, soția sa a pierit, copii acestora i-au jelit multă vreme.
Medalia a fost găsită de către arheologi în mâna unui schelet acoperit de molozul format de grenade și tancuri, în orașul Vaslui. După multe teste și multe cercetări, aceștia au descâlcit întâmplarea. Au ascultat multe povești și, punând cap la cap informațiile au descoperit și ei adevărul emoționant. Fiind făcută publică, medalia a captat foarte mult atenția, ajungând într-un loc de cinste în patrimoniul românesc și purtând acum titlul de Medalia iubirii.

Concurs – Enache Ștefania – creație literara „Istorie și Istorii” (4/6)

In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook a Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri.

„Steagul generalului Averescu”
– Enache Ștefania – Clasa a IX-a

Dragă vizitator al Expoziției de artefacte din Primul Război Mondial „Istorie şi istorii”, mă bucur că ți-ai făcut timp să vii astăzi să ne vezi! Probabil te întrebi cine îți vorbeşte! Sunt chiar eu, artefactul la care te uiți mirat! Vreau să îți mărturisesc că am fost admirat de multă lume, însă nimeni nu m-a analizat atât de atent ca tine, luând notițe în jurnalul său!
Dar, vai! Ce neruşinat sunt! Am uitat să mă prezint… Eu sunt mândra cască a Generalului de divizie Alexandru Averescu, cel ce a condus Armata a II-a română în Primul Razboi Mondial. Ştiu că nu sunt deloc atrăgătoare acum, căci ani grei şi mulți au trecut peste mine, însă, pe vremuri, eram cea mai respectată cască din toată divizia. Chiar dacă înfățișarea mea s-a alterat cu timpul, povestea mea fascinantă a rămas intactă şi neschimbată.
Totul a început într-o zi ploioasă, când generalul m-a scos din dulapul în care îşi ținea echipamentul. Atunci mi-am dat seama că războiul a început şi era nevoie de mine! Stăpânul meu, generalul, era cel mai inteligent dintre toți, iar strategiile sale de luptă erau mereu învingătoare. Au avut loc multe întâlniri secrete pentru a se încheia alianța la care am asistat şi eu, dar după aceasta, am plecat la război împreună cu el.

Îmi amintesc şi acum ultima bătălie la care am luat parte. Peste câmpul de luptă se aşternuse o linişte ca de mormânt. Toți se rugau la Dumnezeu pentru a ieși vii și victorioși din înfruntarea cruntă ce avea să se desfășoare și toți își puseseră speranța în mintea strategică a generalului. Un sunet asurzitor, tăios, înfiorător străpunse liniștea mormântală: o mitralieră inamică țăcănea sălbatic spre flancul de vest, iar lupta începu.
Totul se desfășura în favoarea noastră, a românilor, iar planul generalului părea să aibă succes, dar sorții, deodată, n-au mai fost cu noi, lupta luând o întorsătura tragică… Soldații noștri cădeau secerați de gloanțe, iar mitralierele inamice nu mai conteneau. Dușmanii erau de trei ori mai numeroși și aveau armament superior.
Într-o clipă de neatenție, generalul, care intră el însuși în luptă, pentru a-i îmbărbăta pe soldați, nu îl observa pe neamțul ascuns după un copac, și un glonț îi stăpunse inima fulgerător, acesta căzând la pământ. M-am prăbușit împreună cu el și, dacă aș fi putut, aș fi plâns… dar eu nu sunt decât o cască de război… Nu îmi venea să cred că stăpânul meu cel curajos și inteligent fusese răpus de inamic…
Totul era din ce în ce mai sumbru. Peste câmpia însângerată se auzeau gemetele de moarte ale soldaților ce treceau prin chinuri groaznice. Oamenii, cu sutele, cădeau la pământ unul după altul parcă fără încetare, într-o baltă de sânge cald. Multe vieți tinere au fost pierdute în acea zi îngrozitoare. Doi soldați curajoși, aflați în preajma generalului, au încercat să-l salveze, trăgându-l în afara frontului. Dar generalul știa că nu mai avea scăpare. Cu ultima suflare, el le-a transmis ultimul său ordin: să nu se abată de la strategia stabilită, deoarece aceasta nu este decât o diversiune, iar inamicul urma să fie lovit dinspre est de trupele române, deoarece acolo își slăbise apărarea, masând trupele înspre vest. El le mai spuse să nu se retragă și nici să nu fugă, pentru că românii vor câștiga această luptă, dar dacă ei doi va fi să moară, să știe că au făcut-o cu onoare! Apoi ochii i se încețoșară, glasul îi pieri și moartea se înstăpâni în ochii săi îndreptați spre cer, parcă liniștiți de gândul că și-a făcut cu cinste datoria față de țara sa.
Eu am rămas mulți ani în acel loc părăsit, chiar dacă lupta se sfârșise exact cum spusese generalul înainte de a muri. Am așteptat necontenit ca cineva să mă găsească, însă speranța mea s-a transformat cu timpul, căci pulberea pământului m-a acoperit și nenumărate ploi m-au udat. Atunci când îmi acceptasem soarta crudă și nemiloasă, un miracol s-a întâmplat: un arheolog amator m-a salvat, a avut grijă de mine și m-a curățat cu mare atenție, de parcă îi era frică să nu mă sfărâm în mâinile lui mari și puternice. Apoi m-a așezat la loc de cinste într-o vitrină uscată, capitonată cu catifea roșie, lângă alte artefacte, lucruri tot din colecția generalului pe care l-am îndrăgit atât de mult.
Astfel am ajuns să fiu un exponat de valoare în această colecție și le sunt recunoscătoare tuturor celor care mă privesc și sunt dispuși să-mi asculte povestea, așa ca tine, dragă vizitatorule!

Concurs – Beatrice Chirilă – creație literara „Istorie și Istorii” (3/6)

In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook a Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri.

Muzeul care prinde viata”
– Beatrice Chirilă – Clasa a VI-a

Perspectiva Căștii:
Sunt zguduită într-o cutie. E întuneric. Nu pot vedea nimic. Nu știu ce se întâmplă sau unde mă aflu. Vreau ca totul să se termine și să mă întorc acasă, în vitrina de sub geamul muzeului.
Zguduiturile s-au oprit. Se face liniște. Aud doar vocile unor oameni. Nu cunosc vocile acestea, cu toate că am auzit foarte multe voci în viața mea. Nu pot înțelege ce vorbesc, dar presimt că nu îmi va plăcea. Se face lumină. Îl zăresc pe noul meu proprietar. Nu sunt la muzeu, și nici într-un loc cunoscut. Mă aflu într-o clădire mare, cu multe uși și scări. Sunt dusă într-un hol spațios, cu o mulțime de vitrine goale, care parcă așteaptă să fie gazdele unor exponate.
Omul care m-a adus până aici deschide cu grijă vitrina. Mă așază atent pe o pernuță roșie. Lângă mine se află o etichetă cu numele meu: „Cască Adrian”. Omul pleacă pentru a aduce și alte exponate. Vitrinele par că prind viață. Sunt colorate într-un roșu−pământiu de parcă rugina a decis să spună o poveste tristă și trecută. Simt parcă cum în tăcerea ce s-a lăsat în jur mă trece un vag fior de răcoare. Ceva anume din tot ce mă înconjoară îmi trezește sentimente parcă nemaitrăite. Vreau dintr-odată să împărtășesc cuiva, să însoțesc pe cineva pe urma poveștilor trăite și văzute care mi se înfățișează brusc atât de vii și dureroase. Realizez deodată că sunt parte a unui tezaur, că sunt de fapt un exponat de muzeu, alături de alte relicve din perioada Primului Război Mondial, expuse în acest loc necunoscut pentru mine, dar totuși atât de familiar….
Instantaneu, lumina crește în intensitate și se aud zgomote de uși ce se deschid. Holul începe să se umple cu oameni de toate vârstele. Aceștia se așază pe scaunele pregătite, pentru a asculta un discurs, cel mai probabil în legătură cu Marele Război.
În scurt timp începe discursul invitatului specialist în istorie.
Am avut dreptate în legătură cu discursul! chiar este legat de Primul Război Mondial. Acum simt că și povestea mea e parte din discursul pe care îl aud ca pe un ecou. Cuvintele oratorului îmi aduc în față imagini amestecate, sunete bubuite, urlete și vaiete, miros de fum și pământ răvășit.
Nu durează mult și cei de la tribună îi îndeamnă pe invitați să privească exponatele și să le afle povestea. Încă sub vraja cuvintelor abia rostite, oamenii se îndreaptă murmurând spre vitrinele pline de istorie. Pentru mine, toți par identici cu cei văzuți la muzeu: interesați de istorie, în general, fără să caute ceva anume. Încă aștept să văd o persoană care să se uite la o singură piesă de muzeu, știind că acea piesă e ceea ce căuta. Nu știu dacă voi vedea așa ceva azi, dar sper că da. Și mai sper că o să-mi împărtășesc povestea.
Zeci de oameni se uită la fiecare vitrină. Majoritatea se îngrămădesc la vitrina cu săbii, pumnale și grenade. Uneori, mă simt inutilă. Nimeni nu se îngrămădește la vitrina cu căști de luptă. Simt că nu mai am nici un scop. Scopul meu a fost să îl protejez pe soldatul care m-a purtat, care a luptat pentru țara sa, care a murit ca un adevărat erou, apărându-și patria. Acum sunt alte vremuri, stau într-o vitrină fără să fac ceva important. Doar stau și mă uit la vizitatorii muzeului, pentru care par invizibilă.
În timpul petrecut în vitrina necunoscută, am tras cu urechea la ce se vorbea în jurul meu și nu mi-a fost greu să realizez că mă aflu într-o școală, pentru o expoziție temporară. Mi-a plăcut foarte mult faptul că toți copiii văzuți până acum au venit nesiliți de nimeni la o expoziție istorică. Mă bucură enorm de mult faptul că elevii nu și-au pierdut (așa cum credeam), pasiunea pentru istorie. Totuși, ceea ce m-a întristat din nou este faptul că încă nu am văzut nici un copil care să spună: „Asta e ceea ce caut!” După ce acest gând mi-a străbătut mintea, ochii mi se ațintesc asupra unei fetițe de 12-13 ani, cu părul roșcat și bogat. Întâlnesc ochii ei verzi ce se aprind când vede vitrina în care mă aflu. Tresar…

Perspectiva Corinei:
Mă trezesc. E ora 10:30. Trebuie să ajung la școală în 30 minute! Mă dau jos din pat, fug să mă spăl pe dinți, îmi periez părul, iau primul tricou pe care îmi cad ochii și primii pantaloni găsiți în dulap și mă grăbesc spre școală. Nu am timp să mănânc, așa că îmi voi cumpăra un covrig în drumul meu.
Au trecut 10 minute. Stau la un rând interminabil de persoane. Toți își cumpără covrigi! Se pare că tot orașul a început vreo dietă specială! Șirul de oameni din fața mea începe să dispară, până când ajung și eu în față. Îi cer vânzătoarei un covrig, iar ea îl împachetează bucuroasă. Înșfac covrigul și las banii pe tejghea. Continui să alerg spre școală. Expoziția începe în 5 minute… sper că am timp să ajung. Intru în școală. Merg în holul central, locul unde se desfășoară expoziția. Sunt o mulțime de oameni așezați pe scaune. Caut repede un loc liber pe scaune și mă așez, alunecând ușor ca o stafie, pe el. Discursul pregătitor nu a început încă. M-am încadrat perfect în timp. Începe și discursul… e despre Primul Război Mondial și urmele adânci lăsate în istoria acestei țări și al acestui neam. Sunt fascinată. În minte mi se desfășoară un film plin de acțiune: soldați români luptând și împotrivindu-se ciuntirii țării și înjosirii acestui neam; sute de morți, răniți, orfani și văduve. Soldați răcnind de încurajare, lătrat de mitralieră, miros de pământ răvășit și sânge. O imagine atât de dură, dar atât de fascinantă, atât de tristă și totuși atât de eroică… înălțător. Nici nu am simțit când a trecut timpul. Discursul s-a sfârșit. Acum, suntem invitați să vizualizăm exponatele. Grenade, săbii, pumnale, obuze de tun, insigne, obiecte personale și vestigii ale acestui episod de istorie.Toate sunt interesante, dar nu-mi rețin atenția în mod special. Ajung la ultimele vitrine. Într-una, zăresc o Cască Adrian. Mă îndrept ca vrăjită spre ea. Mă uit plină de interes și curiozitate la acest obiect. Știam din ceea ce citisem câte ceva despre istoria echipamentului purtat de armată română în timpul Primului Război Mondial. Casca Adrian a fost un „cadou” din partea Franței, țară-aliat care a echipat armată română, susținând-o cu armament și îmbrăcăminte militară. Casca era inițial purtată de armata Franței. Înainte de Căștile Adrian, soldații români purtau chipiuri din pânză, a căror eficiență împotrivă loviturilor în zona capului era egală cu zero.Un reprezentant al muzeului se aproprie de mine și mă întreabă dacă mă poate ajută cu ceva. Îi cer câteva informații suplimentare despre cască. Reprezentantul îmi oferă informațiile cerute, plin de bucurie. Îmi spune că această căscă a aparținut Maiorului Virgil Bădulescu, din batalionul Vânători de Munte. Muzeologul scoate o cheie din buzunar și descuie vitrina. Ia în mână casca și mi-o pune pe cap. E foarte grea. Oare e atât de grea de la încărcătura sa istorică? Simt o legătură specială cu această căsca. Îmi aduce aminte de ceva… sau poate de cineva. Îmi dau casca jos și o miros. Miroase a rugină și a ceva ciudat…oare a praf de pușcă? Probabil așa mirosea războiul. Îi mulțumesc din suflet muzeografului pentru experiența de neuitat. Acesta îmi înmânează un bilet pe care sunt scrise datele cunoscute despre “Maiorul” a cărui cască am purtat-o pentru câteva momente. Pe bilețelul primit era un citat: „Istoria ne-a uitat acolo în tranșee, departe de casă, departe de acasă. Atunci când trupul este înghețat, doar sufletul îi dă speranță, doar amintirile. Nume pe cruci al căror număr nu le știe nimeni. Am plecat atâția şi nu s-a mai întors niciunul. Când au murit ai noștri, am murit şi noi cu adevărat, ne-a murit amintirea, ni s-a stins povestea, acum suntem doar litere tocite undeva departe şi uneori, imagini șterse și pătate de vreme, suntem un Gheorghe, un Ion, un Vasile, un tată, un fiu, un frate, suntem pământ, din noi răsare iarba şi peste noi se topește zăpada şi în orice şanţ şi orice groapă ne-a ascuns moartea, doar amintirea voastră ne învie, căci sufletul înseamnă acasă.
De aicea de sus nu se vede dacă am câştigat războiul ăsta şi dacă acum moartea mea are o urmare bună. Din 11 august 1917, de când m-am prăpadit, până azi, nu ştiu dacă sunteţi uniţi în ţară, dacă vă e bine, dacă mai sunteţi români sau nu voi, urmasii mei. Din când în când, de aici de sus mai simt vânturarea oaselor mele pământeşti rămase pe dealul de la Cireşoaia, îngropate fără slujbă şi fără împărtăşanie sau lumânare, de obuzele nemţeşti ce au căzut în amiaza aia nenorocită. M-au amestecat cu ţărâna până m-au acoperit de tot. Muierea n-a mai avut ce îngropa, m-a îngropat pământul singur. Primăvara, când ţăranii mai ară pământul, mai trag la lumină cu plugul câte un os de-al meu. Ai ce mă furnică aici sus unde sunt. Simt căldura soarelui de primavară cum bate pe oasele mele albe şi pământul reavăn de mă împresoară răcoros. Apoi grâul creşte rădăcini firave din jurul oaselor mele, mă gâdilă şi se înalţă peste mine de-mi tine răcoare. Cel mai mult îmi place când pe deal, vine lume la secerat şi vorbeşte sau cântă. Se vaită de multe lucruri care nu merg bine, înjură şi blastemă ţara asta şi traiul lor nenorocit, dar toate astea o fac în limba română. Aşa știu şi eu că nu am murit degeaba. ”Puterea textului m-a mișcat foarte tare. Înainte să merg acasă, am trecut pe la bunica, pentru a o întreba despre acest maior…Virgil Bădulescu. Când eram mică, obișnuia să îmi povestească despre un str-stră bunic de-al meu care a luptat într-un război foarte mare. Pe atunci nu eram pasionată de istorie și nu puteam reține informații complicate. Se pare că informațiile din copilărie s-au dovedit a fi de ajutor. O întreb stăruind pe bunica despre Maiorul Virgil Bădulescu. Vreau și parcă trebuie să aflu mai mult despre acest om. Ochii bunicii se umplu de mândrie, dar și de lacrimi. Brusc, amintirile bunicii parcă prind viață și îmi spune cu un glas aproape tremurând că a fost bunicul ei, iar eu se pare ca sunt strănepoata acestuia. L-a cunoscut doar o perioadă scurtă din viață, dar a fost cel mai curajos om întâlnit de ea. După încă câteva ore petrecute la bunica, ajung acasă și îi povestesc mamei tot ce am descoperit în această zi. Mamă zâmbește și-mi săruta fruntea cu drag, spunându-mi: „Draga mea, asta înseamnă istoria… să descoperi lucruri care te uimesc, care te fac să iubești trecutul și să respecți cum se cuvine acest neam .” Astăzi am ajuns să simt ce înseamnă valoare, curaj, dăruire, națiune și mai ales mândrie față de neam, față de înaintași, față de țara. Acum încep să înțeleg de ce se spune cu mândrie națională că acesta e Anul Centenarului și de ce toți românii ar trebui să cinstească cu dragoste jerfa acestor eroi pentru mărirea neamului românesc. Eu una, sunt mândră că sunt româncă!

Concurs – Raisa Popovici – creație literara „Istorie și Istorii” (2/6)

In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook a Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri.

„O tăbliță amnezică”
– Raisa Popovici – Clasa a V-a

În expoziţia şcolii cu artefacte din Primul Război Mondial, într-o după amiază minunată de primăvară, unul dintre exponatele de pe holurile instituţiei „prinde viaţă”. Este vorba despre o tăbliţă de identificare a unei persoane, ce era așezată într-una dintre vitrine.
Tăbliţa „se crede” inutilă, fără vreo importanţă anume, deoarece este foarte veche şi crede că şi-a pierdut valoare în timp. Pentru că se plictisea, căci stătea de foarte multă vreme în vitrină, aceasta decide să plece într-o călătorie pentru a-şi afla trecutul. Ea nu putuse să „prindă viaţă” până acum, fiindcă a fost foarte tristă, şi, după cum se ştie, obiectele prind viaţă doar dacă sunt fericite.
Tăbliţa porni în căutarea răspunsului la întrebarea care o frământa. Astfel, în drumul ei, tăbliţa se strecură din vitrină şi începu să exploreze şcoala. A ajuns mai întâi într-o clasă, frumos decorată, cu o tablă mare, neagră precum cenuşa şi o catedră mare, spaţioasă. Pe masă se afla un catalog, iar tăbliţa a dorit să-l salute. S-a căţărat pe catedră şi a spus:
Bună ziua! Cine eşti?
Bună ziua! spuse catalogul. Sunt un instrument preţios pentru evaluarea elevilor! Toată lumea mă cunoaşte şi mă iubeşte! Dar tu cine eşti?
Încă nu ştiu, spuse tăbliţa. Dar am pornit într-o călătorie pentru a afla de unde vin şi cât valorez.
Îţi urez mult noroc! Apropo, cred că ai fi foarte utilă la ora de istorie! Poate ştie cineva cine eşti!
Îţi mulţumesc frumos pentru încurajare! La revedere!
La revedere şi mult succes!
Tăbliţa se sui pe pervaz şi sări de la fereastră în curtea şcolii.Ateriză pe un pat moale de smarald şi plecă mai departe. După puţin timp, ajunse la o casă frumoasă şi intră într-o bucătărie. Aici se întâlni cu o ceşcuţă de ceai, pictată cu flori, roşii ca sângele şi albe ca neaua.
Bună! zise ceşcuţa. Ce te aduce pe aici?
Bună! Încerc să-mi aflu povestea. Cunoşti pe cineva care se pricepe la recunoaşterea obiectelor vechi, aşa ca mine?
Nu, îmi pare rău! Dar nu-ţi pierde nădejdea! Vei afla ceea ce cauţi la momentul potrivit!
Îţi mulţumesc pentru încurajare! zise tăbliţa şi plecă mai departe.
Mai merge un timp şi dă peste o clădire mare, decorată cu luminiţe, aidoma unor licurici, ce străpung întunericul cu scânteierile lor. Tăbliţa intră în clădire şi o grămadă de perechi de ochi se uită deodată la ea.Fuge ruşinată şi se ascunde într-o grămadă de cărţi, pe un raft.
Bună ziua! Unde mă aflu? întrebă ea speriată.
Bună! îi răspunde o carte. Te afli într-un magazin. Cu ce te putem ajuta?
Vreau să-mi aflu trecutul.
Ne cerem scuze, dar, deşi avem o mulţime de poveşti în paginile noastre, nu cred că avem povestea ta, nu-i aşa, suratelor?
Aşa e, aşa e, se auziră mai multe voci…
Dezamăgită şi obosită, tăbliţa îşi continuă drumul după ce mulţumi politicos cărţilor. După un timp, ajunge în faţa unei clădiri mari, impunătoare – clădirea Judecătoriei. Intră timidă şi cercetează împrejurimile, apoi pătrunde într-o încăpere spaţioasă, unde sunt multe bănci, un pupitru impunător şi nişte scaune înalte. Tăbliţa cercetează sala uriaşă, apoi vede un ciocan de lemn.
Salut! zise tăbliţa.
Bună! grăi ciocanul. Ce faci aici? Te-ai rătăcit?
Nu, răspunse tăbliţa. Încerc să aflu povestea vieţii mele.
Eu nu ştiu nimic despre tine, dar cunosc pe cineva care ar putea să te ajute. Este judecătorul, un om foarte deştept, informat, dar din păcate este foarte ocupat şi acum nu este prezent aici.
Nu-i nimic, îţi mulţumesc oricum! Nu sunt sigură că el ştie despre mine.
Şi tot aşa tăbliţa a căutat toată ziua în multe locuri să afle răspuns la întrebarea despre sine. La sfârşiul zilei, obosită, gândindu-se la cele discutate cu cei întâlniţi, decide să se întoarcă de unde a plecat, la şcoală.
Obosită şi dezamăgită, tăbliţa ajunge la şcoală, în clasa în care se afla încă catalogul. Începe să-i povestească acestuia despre lunga călătorie pe care a făcut-o şi despre personajele pe care le-a întâlnit. Nici nu băgară de seamă că în clasă a sosit profesorul de istorie. Acesta ia catologul şi observă alături tăbliţa. După ce o examinează cu atenţie îşi dă seama de unde este, o duce la loc în vitrina de unde aceasta a plecat.
Acolo era o zarvă mare, mai multe exponate discutau între ele despre dispariţia tăbliţei. Mirate, o întrebară unde a dispărut şi de ce. Toate i-au povestit pe nerăsuflate despre agitaţia pe care a stârnit-o prin plecarea ei şi că toţi profesorii au încercat să o găsească.
Dar de ce? întrebă tăbliţa.
Pentru că tu, ca noi toți, eşti specială şi foarte valoroasă! Toate am fost descoperite pe un deal, în apropierea Oituzului. Noi reprezentăm dovada Primului Război Mondial. Această luptă a avut loc în urmă cu 101 ani, în 1917. Fiecare obiect din această expoziţie are o însemnătate foarte mare, iar tu eşti o tăbliţă de identificare a unui soldat, care a luptat atunci. Tu ai înscrise datele de recunoaştere a unui brav bărbat, care a luat parte şi a murit în acest război. Alături de tine a fost găsită o cărticică mică de rugăciuni.
Auzind aceste lucruri, tăbliţa a rămas uimită de valoarea ei. Ea a hotărât să rămână permanent la acea expoziţie, pentru a fi admirată, fiind mândră de ceea ce reprezintă.

Concurs – Ștefan-Lucian Apostol – creație literara „Istorie si Istorii” (1/6)

In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele 6 zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri

„Bǎtǎlia de la Mǎrǎșești”- Stefan-Lucian Apostol – Clasa a V-a

Într-o zi, pe la sfârșitul lunii aprilie, am mers cu tata sǎ vizitǎm expoziţia de obiecte militare din Primul Rǎzboi Mondial, organizatǎ la școala noastrǎ, care sǎ ne aminteascǎ împlinirea a 100 de ani de când s-a încheiat. Bineînţeles, eram foarte curios sǎ vǎd acele obiecte deoarece auzisem multe povești ţesute în jurul marelui rǎzboi. Mama s-a nǎscut în Vrancea și, de câte ori trecem prin faţa Mausoleului de la Mǎrǎșești, îmi mai povestește câte ceva despre luptele care s-au dat acolo. Am vizitat și Mausoleul, așa cǎ nu eram chiar strǎin de istoria și istoriile din jurul marilor bǎtǎlii care purtate pe acele meleaguri. Am aflat deja despre Generalul Ieremia Grigorescu, Generalul Averescu, Ecaterina Teodoroiu, Soldatul Necunoscut, sau despre oameni obișnuiţi, care, prin sacrificiul lor, au reușit sǎ scrie istorie într-un loc atât de puţin cunoscut, precum orașul Mǎrǎșești. Când am ajuns la școală, expoziţia era înţesatǎ de copii. Tata, absolvent de academie militarǎ, a început sǎ completeze explicaţiile date de cǎtre ghid. Bombele stǎteau aliniate undeva lângǎ o vitrinǎ și mǎ înfiorau cu capetele lor din metal. Mi se pǎrea cǎ le aud explodând, că văd lume îngrozitǎ fugind în toate direcţiile, copii plângând… Bucățile acelea fusiforme de metal erau ca niște îngeri ai morţii cǎzuţi din cer. Deasupra lor, în vitrinǎ, erau expuse pistoale, puști și baionete.

Privind exponatele, mi-am amintit cǎ și tata avea o baionetǎ pe care o pǎstra. Era de la strǎbunicul lui, care supravieţuise rǎzboiului, și tata o lustruia când avea timp, spunând povești pe care le auzise și el de la bunici. M-am gândit ce curaj trebuie sǎ fi avut acei bǎrbaţi ca sǎ se arunce în lupta corp la corp cu baioneta asupra dușmanului. Mi-au plǎcut și cǎștile de soldat. Chiar am probat una imaginându-mi, cǎ mǎ ascund în tranșee.
………………………………………………………………………………………………………
Dintr-o datǎ, am auzit chiar lângǎ mine un glas cam rǎgușit. Un soldat român, cu faţa obositǎ, cu uniforma gri, tocitǎ și prǎfuitǎ de târâtul pe front, cu mâinile bǎtǎtorite de patul puștii și cu o cicatrice pe obraz, stǎtea lângǎ mine, scrutând cu mâna la ochi liniile inamice.
Astǎzi cred cǎ nu vor ataca. E Paștele și la noi, și la ei. Ar trebui ca Dumnezeu sǎ ne acorde un rǎgaz, sǎ își îndrepte faţa cǎtre noi și sǎ nu curgǎ sânge într-o zi atât de sfântǎ..
Eram atât de uimit încât nu am reușit sǎ leg douǎ cuvinte.
Cine sǎ atace ? am reușit totuși sǎ bolborosesc.
Cum cine? Nemţii! Vor sǎ spargǎ linia frontului pe aici. Nu putem sǎ îi lǎsǎm. Dacǎ trec de noi, nu vom mai exista ca ţarǎ. Miza e foarte mare. Trebuie sa fim atenţi.
Când au atacat ultima datǎ nemţii? am întrebat eu ca într-un vis.
În Joia Mare, când toţi ascultam Cele Şapte Evanghelii, ca toţi creștinii. Dar ce știi tu?! Vǎd cǎ nu ești de pe aici.
Așa e! Sunt cu tata! Ce s-a întâmplat când au atacat nemţii? Unde suntem?
La Mǎrǎșești. Îți cauţi tatǎl, fratele, copile? Au cǎzut mulţi în ziua aceea. Fii, fraţi, taţi… Pentru cǎ acum e liniște, o sǎ îţi povestesc. Era pe înserat. Soarele scǎpǎta la apus ca un glob de foc care înroșea tot cerul. Era o luminǎ stranie, roșiaticǎ. Se auzea doar glasul preotului povestind Cina cea de Tainǎ a lui Iisus. Înțepeniți în locurile noastre, ne aminteam cu toții de copilǎrie, de bisericǎ, de ouǎ roșii și cozonaci… Atmosfera pǎrea înţepenitǎ între cele douǎ dealuri. Pǎdurea de stejari, falnicǎ, foșnea încet în adierea vântului. Fusese o zi cǎlduroasǎ și pǎrea cǎ va fi o noapte liniștitǎ. Luceafǎrul de searǎ începuse sǎ scânteieze ca o candelǎ pe cer. Îţi închipuiai cǎ aici domnește pacea. Doar sunetul lingurilor din gamele, metalic, fǎcea simţitǎ prezenţa altor oameni − cǎci se fǎcuse ora mesei. Între aceste douǎ dealuri aveam noi tabǎra, soldaţii Armatei Române ce ne încǎpǎţânǎm sǎ apǎrǎm ce a mai rǎmas din România. Dar, dintr-o datǎ, liniștea dintre cele douǎ dealuri a fost spartǎ de un trǎznet. Scântei, pietre și pǎmânt zburau peste tot, acoperind soldaţii care se odihneau ascultând slujba sau scriau familiilor. A fost un atac-surprizǎ al nemţilor care ne-a prins nepregǎtiţi. O rafalǎ de mitralierǎ a început sǎ batǎ sacadat, secerând soldaţii care nu au apucat sǎ se adǎposteascǎ. Zgomotul obuzelor era asurzitor. În toatǎ aceastǎ învǎlmǎșealǎ se auzi un strigat atât de clar și dârz : «Pe aici nu se trece!» A început bǎtǎlia corp la corp. Scrâșnetul baionetelor pǎrea un zǎngǎt de clopot. Am luptat în cǎmașǎ, fǎrǎ sǎ mǎ uit unde lovesc. Un copac a luat foc de la o grenadǎ și fumul a învǎluit pǎdurea într-o pâclǎ deasǎ. Am simţit cǎ ceva îmi arde obrazul. Un glonţ rǎtǎcit mi-a lǎsat o amintire. Când m-am dezmeticit, un zid de oameni apǎra cele douǎ dealuri și pǎdurea în flǎcǎri. Atacul nemţilor a fost respins. Natura a început sǎ plângǎ, mângâind trupurile celor cǎzuţi cu o ploaie mǎruntǎ, blândǎ… Liniștea s-a așternut din nou, o liniște sinistrǎ care îngheţase strigǎtele de durere și suferinţǎ. Stelele au apǎrut pe cer, luminând calea celor adormiţi. Așa a fost în ziua aceea. Întotdeauna, pǎmântul va plânge aici, iar florile vor alina cu frumuseţea lor durerea celor rǎmași… Cum ziceai că îl cheamǎ pe tatǎl tau, copile?

vor alina cu frumuseţea lor durerea celor rǎmași… Cum ziceai că îl cheamǎ pe tatǎl tau, copile?
………………………………………………………………………………………………………
Ce ai rǎmas așa? zise tata, râzând. Cred cǎ am vǎzut tot ce era de vǎzut. Mǎ simt tare mândru și un pic trist. Oare când vom învǎţa cǎ rǎzboiul înseamnǎ moarte și durere ? E timpul sǎ mergem!
Tatǎ, eu…
Da, știu! Nu ai cum sǎ nu îti imaginezi o bǎtǎlie în mijlocul unor aseamenea obiecte și mai ales dupǎ ce ai vǎzut și auzit atâtea.
Afarǎ, soarele strǎlucea. În adierea vântului, încǎ se mai auzea «Pe aici nu se trece!» ca un vers dintr-o doinǎ veche, duioasǎ, în care mama își așteaptǎ fiul sǎ se întoarcǎ de la rǎzboi viu și nevǎtǎmat. Am surâs umbrei unui nor care se pierdea în zare… „Rǎmas-bun și nu uita… Pe aici, nu se trece!” Am strâns cu putere mâna tatǎlui meu:
Sǎ mergem!