O relatare făcută de un participant la luptele de la Coșna dezvăluie câteva aspecte despre situația frontului și moralul soldaților din Decembrie 1917.

  • armistiţiul de la Brest-Litovsk care a avut efecte imediate pe dealul Coșna; care arau dorințele și așteptările luptătorilor din tranșee?
  • soldații morți care zăceau pe câmpul de lupta încă din timpul luptelor din August 1917, au fost culese și înhumate abia în perioada armistițiului. Lupii au devenit stăpâni pe pădurile din zona frontului, ademeniți de mirosul cadavrelor.
  • câteva imagini inedite de pe dealul Coșna.

„(…) am primit ordinul de la sediul brigăzii noastre de a evita singurul drum care duce prin pădure, constant sub focul inamic, iar sub protecția pădurii, sa încercam sa ajungem la dealul Coșna (cota 789) de lângă Târgul-Ocna cât mai curând posibil, în pozițiile de pe vârful său și de pe latura de răsărit, să-i înlocuim pe soldații secui ai Regimentului 82 Infanterie în timpul nopții.
Pe data de 8 August începuse bătălia de la Oituz, care s-a încheiat pe 19 august. În această zi, Divizia 117, cu Brigada 15 bavareză, a recapturat Dealul Coșna – pe care îl mai câștigasem deja o dată în zilele precedente – chiar și în fața unor contraatacuri aprige ale romanilor. A fost și ultima bătălie a campaniei, care a marcat sfârșitul luptei mobile de-a lungul întregii linii a frontului. După aceea, ambele părți, complet epuizate, s-au limitat la menținerea liniei de luptă pe care o aveau, o decizie favorabila din punct de vedere militar.

(…) Chiar în ziua în care ne îndreptam spre D. Coșna, lupta a izbucnit din nou în această porțiune a liniei frontului, iar în spatele perdelei aparent nesfârșite de fulgi de nea uriași care cădeau dens, au urlat și tunurile romanești; iar când am ajuns în apropierea vârfului muntelui D. Coșna, gloanțele puștilor dușmane ne șuierau unul după altul peste cap și fulgii albi ni se scuturau pe lângă gât de la crengile copacilor acoperite cu zăpadă proaspătă. Nimic mai grav decât asta și câteva răni ușoare.
Pe măsură ce s-a lăsat întunericul, zgomotul bătăliei s-a stins. Am ajuns și noi la destinație, iar în orele de la miezul nopții, după ce s-a realizat schimbarea, cei din regimentul 10 infanterie honvéd erau peste tot, au păzit linia de luptă. În orele rămase din noapte, am încercat să obținem informații la fața locului. (…)
Din când în când, împușcăturile răsunau destul de des din depărtare, iar ici și colo o grenadă de mână lovea peretele tranșeelor noastre sau barierele noastre de sârmă din fața ei și nu știam cu adevărat de unde vine, dacă era din șanțul inamic sau de la o patrulă care se strecura aproape. Acum – după mai bine de un deceniu – putem deja să admitem că au fost câteva ore înfricoșătoare și amare în această noapte întunecată, până când ne-am putut uita în lumina slabă a primelor zori și măcar să aruncăm o privire asupra terenului din față, dintre noi.

Lumina din ce în ce mai mare a dimineții ne-a adus atunci o surpriză. În unele locuri, lungi de câteva sute de metri, linia noastră de front se afla la abia 8-10 pași de tranșeele inamice, astfel încât „ghimpii spanioli” împinși au intrat în contact cu barierele de sârmă ale inamicului, iar grenadele de mână puteau fi aruncate reciproc din de la un șanț la celălalt cu cea mai mare ușurința. Aici orice mișcare – pe care inamicul o putea observa – era moarte sigură. În altă parți liniile frontului erau amplasate la o distanță de multe sute de metri, iar în în unele locuri chiar și un kilometru. Se putea stabili clar că ambele părți și-au consolidat liniile de luptă acolo unde se aflau în ziua bătăliei finale din 19 August.
În fața noastră și în jurul nostru, cadavrele neîngropate ale eroilor căzuți ne priveau de sub pătura de zăpadă care începea să se topească deasupra lor. Natura umană a celor mai mulți dintre ei nu mai era de recunoscut, doar puștile, căștile, cizmele sau resturile de uniformă care stăteau pe ele sau lângă ele dovedeau că erau oameni întinși pe pământ: — un picior cu cizmă, un mâna ieșită din mâneca unei haine, a – un os vertebral, sau craniul care se rostogoli și se uita la noi – a aparținut cândva unui bărbat, unui erou cu buze cântătoare care mergeau spre câmpul gloriei.

Pentru că nu numai că furia și ura nestăpânită din ultima bătălie nu au permis fiecărei părți să-și îngroape morții care fuseseră slăviți ca sfinți, ci și tufișurile dese și tufișurile câmpului de luptă acoperite cu păduri nesfârșite acopereau atât de mult trupuri care au fost poate, în chinurile morții, în timp ce vegetația era încă viguroasa, și găsirea lor a fost imposibilă. După ce au căzut frunzele, a fost acoperit de zăpadă, până când a fost expus la lumina soarelui chiar în fața ochilor noștri, de la topirea zăpezii. O groază de orori i-a fost dezvăluită ochiului uman când a mers câteva sute de pași în jurul acestui câmp de luptă și o frenezie de semne de întrebare întunecate i-a năvălit în suflet involuntar:
„Care este sensul vieții?” – dacă distrugerea este așa.
„De ce ne naștem?” – dacă acesta este sfârșitul.
„De ce trebuie să trăim?” — când străinii care nu s-au văzut niciodată unul pe altul mor unul în mâinile celuilalt, sau prin instrumentele oarbe ale științei atât de înalte, în numele progresului și culturii omenești la nesfârșit glorificate, în floarea vieții lor. Imaginația noastră a îndemnat dureros și fără milă și a cerut un răspuns liniștitor la această întrebare.
Degeaba. Acesta nu este modul de a crea, de a face rasa umană fericită și de a prelungi viața umană, dar de fapt aduce moarte și distrugere. (…) Suntem ființe umane și asta este ura și soarta inexorabilă a distrugerii și uciderii care o însoțește. Încetul cu încetul, se liniștește și își liniștește camarazii zbuciumați un suflet în doliu, datoria nobilă triumfă asupra lui sentiment. Războiul inamic pune în aplicare zgomotul morții și țipetele iar la sunetul vocii sale, fiecare devine un erou căruia îi este frică de țara sa și îngrijorat de viitorul celor dragi, uitând de orice altceva, iar cu curajul unui leu respingem atacurile forțate ale romanilor. Lupta a durat toată ziua. Dintr-o parte a liniei de luptă, din cealaltă, se auzi un zgomot viu de luptă, până când întunericul care cădea a adus din nou liniște întregului peisaj. A doua zi, 5 decembrie, ne-am trezit în tăcere. Abia în jurul orei opt s-a auzit un trosnet neobișnuit de puternic de puști și sunetul grenadelor de mână pe întreaga linie inamică, dar nici una nu a zburat în tranșeele noastre și nici vuietul tunurilor nu ne-a însoțit. „Muzica” a încetat și strigăte sălbatice de bucurie s-au auzit din tranșeele inamice, care s-au explicat curând prin steaguri albe improvizate care apăreau ici și colo.

Armistițiu! Pace!

Cosna – In timpul negocierilor de pace


Știrea a trecut prin linia noastră de luptă și părțile aferente acesteia în câteva secunde. Oamenii noștri s-au uitat mai întâi unul la altul cu ochi îndoielnici, neîncrezători, apoi s-au uitat la Cer cu oftaturi tăcute. de parcă ar fi așteptat confirmarea știrilor de la cea mai mare putere care stăpânește peste tot, Comandantul Suprem al tuturor trupelor. La urma urmei, fiecare persoană care a fost în război știe câte povești diferite și fantastice au trecut adesea prin linia de luptă, care nu au devenit niciodată realitate. Cu toate acestea, această veste – despre care se zvonise de multă vreme – s-a adeverit acum. Era adevărat. Curând după aceea, am fost informați oficial că la 5 decembrie 1917, începând cu ora 8 dimineața, am încheiat un armistițiu cu forțele ruse și romanești. Acesta a fost primul armistițiu al războiului mondial, care a purtat și pacea în pântece. După ani lungi și dureroși și suferințe incomensurabile, primul moment fericit de pace, liniște și siguranță a venit într-adevăr. Cuvântul uman este slab de exprimat, pixul care pictează starea de spirit este slab pentru a pune pe hârtie o miime parte din sentimentul care ne-a umplut sufletul și fantezia care ne-a populat lumea gândirii îndrăznețe și fugare. Eu trăiesc! Voi rămâne în viata, ma voi întoarce cu bine acasă, lângă căldura fericita a sobei familiei, printre părinti, soție, copii sau nora, prieteni buni și alți cei dragi, respectul și admirație datorată unui erou care se întoarce acasă, într-un potop glorificator. Oare toate acestea ar fi adevărate?… Nu este prea devreme pentru bucuria noastră, speranța noastră și plănuirea noastră fericită? Dar celelalte câmpuri de luptă, liniile de luptă din Europa? A ajuns până acolo armistițiul, semnul păcii? (…) Din păcate, am fost curând dezamăgiți de știrile ziarelor care au ajuns la noi, care, spre durerea noastră, ne-au convins că nu se pune problema de încetare a focului sau de pace pe celelalte linii de luptă insondabile, ci că exterminarea umanității a continuat. cu forță sporită și pregătire tehnică nouă, războiul mortal. De unde să știm acest lucru, a cărui atenție, în prima euforie a știrii armistițiului, s-a extins doar asupra tranșeelor lunetistelor de vizavi? Dezamăgirea a durut, ne plângeau sufletele, dar în cele din urmă, cu inimile dureroase, a trebuit să acceptăm prăbușirea speranțelor noastre.

Adapostul ofiterilor – Cosna


Am luat la cunoștință în unanimitate prevederile de încetare a focului care ne privesc, conform cărora, începând cu data menționată, până la noi ordine, ostilitățile de pe linia noastră de luptă se încetează reciproc. Echipele din ambele părți rămân în pozițiile lor și își mențin liniile faciale. În timpul armistițiului, avanposturile niciunei părți nu își pot trece propriile bariere de sârmă. Zona dintre barierele de sârmă sau șanțurile din pășuni numita „zonă neutră. În această zonă neutră, conform acordului comun al frontului inamic, pot apărea doar patrulele care își adună și își îngroapă morții, altfel este interzis tuturor să intre în zona neutră; oricine nu ia aceasta în considerare este considerat prizonier de război de către inamic. În curând s-au format patrulele și echipele de muncă repartizate pe cea mai tristă poziție și ne-au adunat morții în zona neutră, pe care i-am îngropat cu onoruri ecleziastice și militare, în soare strălucitor de iarnă, în pământ străin, însemnându-le mormintele cu o cruce uriașă de stejar.
După aceea, ne-am adunat morții care zăceau în spatele nostru și în jurul nostru și ieșeau de sub stratul de zăpadă, și părțile lor împrăștiate – și, dacă este posibil – stabilindu-le identitățile; i-am depus calmi și netulburați într-un uriaș mormânt comun. Cu aceasta, ne-am încheiat sarcinile pe câmpul de luptă. Zilele au trecut plictisitor și am continuat să ne păzim linia de luptă, care devenise liniștită. Patrulele noastre, trimise în strânsă succesiune, au patrulat neobosit în pădurile din jurul nostru și au exterminat câinii sălbatici care luptaseră în grupuri cu lupii, care făcuseră până atunci traficul în pădure periculos pentru viață.”
Povestirea aparține unui participant la lupte în armata austro-ungara, Kovács József.

sursa: JURNAL TRIMESTRIAL PENTRU ISTORIA MILITARĂ UNGARA – COMUNICAT DE COMITETUL DE ISTORIE MILITARĂ A ACADEMIEI DE ȘTIINȚE UNGARE BUDAPESTA, 1930