Arhive etichetă: relicve militare

„Istorie și istorii” – festivitatea de premiere a elevilor participanți

1 Februarie 2019 – Muzeul de etnografie și arta „D,. Ghika” Comănești
In urma concursului organizat de asociația „Prospectorii Istoriei” în luna Ianuarie 2019, astăzi a avut loc festivitatea de premiere pentru elevii aleși finaliști de către membrii asociației. Toti participanții sunt elevi ai Colegiului „Vasile Alecsandri” Bacău, locul unde a început întreaga poveste a evenimentului, în luna Aprilie 2018.
Cu aceasta ocazie, invitații noștri au putut vizita expoziția de relicve militare, pusa la dispoziție de către membrii asociației în spațiul expozițional al muzeului, în parteneriat cu primăria orașului Comănești.

Toate cele peste 30 de creații literare sunt foarte frumoase, atât din punct de vedere literar cat și al poveștilor; combinații intre realitate istorica și fantezie, care trezesc emoții profunde.

Premiul de excelenta l-a primit creația literară:
„Bǎtǎlia de la Mǎrǎșești”- Stefan-Lucian Apostol – Clasa a V-a

Alte cinci creații literare au fost premiate, după cum urmează:
„Muzeul care prinde viata” – Alexia Ioana Bortos – cls. a VII-a
„Medalia iubirii” – Mihai Baciu – cls. a V-a
„Steagul generalului Averescu” – Enache Stefania – cls a IX-a
„Muzeul care prinde viata” – Beatrice Chirila – cls. a VI-a
„O tăbliță amnezica” – Raisa Popovici – cls a V-a

Premiile au constat în diplome de merit și de excelenta, brelocuri personalizate și bineînțeles, relicve militare descoperite de membrii asociației: nasturi militari, teaca de baioneta, clești pentru tăiat sarma ghimpata, bidonașe de apa militare, cazmale, etc. Ne bucuram pentru faptul ca aceste mici picături de istorie au ajuns la persoane cu adevărat pasionate de istoria națională.

De asemenea, au fost acordate diplome de excelenta și mici cadouri simbolice profesorilor realizatori și coordonatori ai proiectului „Istorie și istorii”: prof. Ramona Jitaru și prof. Ramona Mocanu – Colegiul „Vasile Alecsandri” Bacău.
Am apreciat din start tematica proiectului, însă pe parcursul derulării acestuia, au dovedit profesionalism, atât de necesar în sistemul educativ.

O zi frumoasa, cu oameni minunați, într-un spațiu cu însemnătate istorica deosebita.
Organizatori: Asociația „Prospectorii Istoriei” cu participare directa a membrilor: Însurățelu Marius, Boșoteanu Florin și Racoș Ciprian.

Mulțumiri custozilor Muzeului de de etnografie și arta „D. Ghika” Comănești pentru prezentarea istoriei castelului „Ghika” și a exponatelor superbe din muzeu, un cadou pe care l-am primit cu toții, inclusiv invitații noștri.

Concurs – Alexia Ioana Bortos – creație literara „Istorie și Istorii” (6/6)

In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook a Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri.


„Muzeul care prinde viata”
– Alexia Ioana Bortos – Clasa a VII-a

Era o zi de primăvară timpurie. Soarele care, cu doar câteva zile în urmă, nu reușea cu niciun chip să străpungă bariera de nori mari și grei, strălucea acum puternic pe cerul la fel de limpede ca oglinda. Ceea ce mă ofensa îngrozitor. Căci atmosfera creată de toți acești factori era mult prea veselă pentru locul spre care mă îndreptam alături de ceilalți colegi ai mei: o expoziție unică de artefacte datate din Primul Război Mondial și găsite pe teritoriul județului nostru.
Evenimentul, organizat în cinstea celebrării Centenarului, era compus din doua părți distincte, dar care, desigur, se întrepătrundeau armonios, conturând imaginea completă și concisă a importantului moment istoric. Trebuie sa recunosc că, fiind pasionată de istorie, așteptam cu nerăbdare cea de-a doua parte, care presupunea vizitarea propriu-zisă a muzeului și prezentarea amănunțită a exponatelor. Nu că aș fi fost vreo împătimită a puștilor sau a mitralierelor. Ceea ce mă interesa pe mine cu adevărat erau obiectele cu valoare sentimentală pentru foștii lor posesori și, de altfel, orice m-ar fi putut ajuta să-mi formez o percepție reală și, poate, mai corectă a ceea ce a însemnat cu adevărat Marele Război pentru oameni. Am urmat, astfel, plină de interes, ghidul care era, la rândul său, la fel entuziasmat să își împărtășească cunoștințele unui public atât de numeros. Cu cât înaintam mai mult printre artefacte, fie ele mai importante sau lipsite de însemnătate, simțeam că mă adâncesc tot mai mult în trecut și eram copleșită de tot felul de emoții. Căci fiecare obiect avea propria sa poveste, dar toate se terminau la fel: tragic. Simțeam că până la sfârșitul expoziție aveam să mă înec în valurile nimicitoare ale timpului.
După o vreme am ajuns în fața unei măsuțe scunde plină cu plăcuțe de identificare acaparate de rugină ale soldaților români, germani și austro-maghiari. Ghidul ne lămurea cu privire la rolurile lor precise și la datele exacte scrise pe ele, dar eu mă aflam pur și simplu în imposibilitatea de a-mi focaliza atenția asupra explicațiilor lui. Eram constrânsă să îmi imaginez tot felul de scenarii cu posesorul singurei plăcuțe care avea numele încă lizibil.
Dintr-odată, m-am simțit atrasă de o forță invizibilă și, pentru o secundă, totul a dispărut și m-am cufundat în neant. Deschizând ochii, m-am identificat chiar acolo, pe câmpul de luptă. Sau cel puțin asta a fost prima impresie pe care mi-o lăsase impactul. De fapt, mă aflam într-un loc mai retras, care la prima vedere părea pustiu. Cercetând, însă, împrejurimile, am descoperit un spital de campanie. Un fascicul orbitor de lumină m-a călăuzit înăuntru și atunci l-am văzut. Stătea întins pe o targă, cu răni multiple pe mâini și picioare și cu o plagă adâncă în abdomen de care tocmai se ocupa o tânăra infirmieră. Pe plăcuța mică și argintie prinsă neglijent în piept se putea citi cu ușurință : Ionescu Horia – Regimentul 3. Era înalt, avea trăsături frumoase, părul blond și ondulat, dar răvășit, iar privirea sa angelică emana suferință, spaimă și… inocență.
Nu era singur. Încăperea era umplută până la refuz de soldați răniți în luptă și care, la fel ca el, aveau fețele contorsionate de durere si disperare. Un alt ostaș veni în acel moment cu o veste importantă primită de la unul dintre superiorii aflați pe front: urmau să fie bombardați. Alarmați, doctorii au pornit imediat evacuarea, chiar dacă știau că mulți dintre pacienții grav răniți nu aveau să reușească să plece într-un timp îndeajuns de scurt. Horia, deși făcea și el parte din grupul celor fără speranță, a ajutat la transportarea multor soldați într-o situație asemănătoare lui. Acum, dușmanul suprem nu mai era vreo ființă umană, ci era însuși destinul, pe care spera să îl învingă cu orice preț. Și a reușit, însă doar parțial. A salvat mulți dintre oamenii aflați în spital, dar și-a sacrificat minutele prețioase în care ar fi putut ajunge la adăpost. A sfârșit îngropat de viu. Inocent. Spulberat de o bombă aruncată sub pretextul unei vanități ucigătoare.
Acum, la 100 de ani de la drama Marelui Război, plăcuța sa de identificare stă demnă în fața unor simpli copii care nu pot decât să privească translucid sacrificiile pe care le-a făcut încercând să își apere țara și faptele de eroism și de bravism prin care a încercat să se opună orgoliului și atrocităților conducătorilor lumii.
Expoziția de artefacte organizată în cadrul Centenarului a reliefat, pentru mine, ideea că oamenii morți primesc mai multe flori decât cei în viață, căci regretul este mai puternic decât gratitudinea.

Concurs – Enache Ștefania – creație literara „Istorie și Istorii” (4/6)

In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook a Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri.

„Steagul generalului Averescu”
– Enache Ștefania – Clasa a IX-a

Dragă vizitator al Expoziției de artefacte din Primul Război Mondial „Istorie şi istorii”, mă bucur că ți-ai făcut timp să vii astăzi să ne vezi! Probabil te întrebi cine îți vorbeşte! Sunt chiar eu, artefactul la care te uiți mirat! Vreau să îți mărturisesc că am fost admirat de multă lume, însă nimeni nu m-a analizat atât de atent ca tine, luând notițe în jurnalul său!
Dar, vai! Ce neruşinat sunt! Am uitat să mă prezint… Eu sunt mândra cască a Generalului de divizie Alexandru Averescu, cel ce a condus Armata a II-a română în Primul Razboi Mondial. Ştiu că nu sunt deloc atrăgătoare acum, căci ani grei şi mulți au trecut peste mine, însă, pe vremuri, eram cea mai respectată cască din toată divizia. Chiar dacă înfățișarea mea s-a alterat cu timpul, povestea mea fascinantă a rămas intactă şi neschimbată.
Totul a început într-o zi ploioasă, când generalul m-a scos din dulapul în care îşi ținea echipamentul. Atunci mi-am dat seama că războiul a început şi era nevoie de mine! Stăpânul meu, generalul, era cel mai inteligent dintre toți, iar strategiile sale de luptă erau mereu învingătoare. Au avut loc multe întâlniri secrete pentru a se încheia alianța la care am asistat şi eu, dar după aceasta, am plecat la război împreună cu el.

Îmi amintesc şi acum ultima bătălie la care am luat parte. Peste câmpul de luptă se aşternuse o linişte ca de mormânt. Toți se rugau la Dumnezeu pentru a ieși vii și victorioși din înfruntarea cruntă ce avea să se desfășoare și toți își puseseră speranța în mintea strategică a generalului. Un sunet asurzitor, tăios, înfiorător străpunse liniștea mormântală: o mitralieră inamică țăcănea sălbatic spre flancul de vest, iar lupta începu.
Totul se desfășura în favoarea noastră, a românilor, iar planul generalului părea să aibă succes, dar sorții, deodată, n-au mai fost cu noi, lupta luând o întorsătura tragică… Soldații noștri cădeau secerați de gloanțe, iar mitralierele inamice nu mai conteneau. Dușmanii erau de trei ori mai numeroși și aveau armament superior.
Într-o clipă de neatenție, generalul, care intră el însuși în luptă, pentru a-i îmbărbăta pe soldați, nu îl observa pe neamțul ascuns după un copac, și un glonț îi stăpunse inima fulgerător, acesta căzând la pământ. M-am prăbușit împreună cu el și, dacă aș fi putut, aș fi plâns… dar eu nu sunt decât o cască de război… Nu îmi venea să cred că stăpânul meu cel curajos și inteligent fusese răpus de inamic…
Totul era din ce în ce mai sumbru. Peste câmpia însângerată se auzeau gemetele de moarte ale soldaților ce treceau prin chinuri groaznice. Oamenii, cu sutele, cădeau la pământ unul după altul parcă fără încetare, într-o baltă de sânge cald. Multe vieți tinere au fost pierdute în acea zi îngrozitoare. Doi soldați curajoși, aflați în preajma generalului, au încercat să-l salveze, trăgându-l în afara frontului. Dar generalul știa că nu mai avea scăpare. Cu ultima suflare, el le-a transmis ultimul său ordin: să nu se abată de la strategia stabilită, deoarece aceasta nu este decât o diversiune, iar inamicul urma să fie lovit dinspre est de trupele române, deoarece acolo își slăbise apărarea, masând trupele înspre vest. El le mai spuse să nu se retragă și nici să nu fugă, pentru că românii vor câștiga această luptă, dar dacă ei doi va fi să moară, să știe că au făcut-o cu onoare! Apoi ochii i se încețoșară, glasul îi pieri și moartea se înstăpâni în ochii săi îndreptați spre cer, parcă liniștiți de gândul că și-a făcut cu cinste datoria față de țara sa.
Eu am rămas mulți ani în acel loc părăsit, chiar dacă lupta se sfârșise exact cum spusese generalul înainte de a muri. Am așteptat necontenit ca cineva să mă găsească, însă speranța mea s-a transformat cu timpul, căci pulberea pământului m-a acoperit și nenumărate ploi m-au udat. Atunci când îmi acceptasem soarta crudă și nemiloasă, un miracol s-a întâmplat: un arheolog amator m-a salvat, a avut grijă de mine și m-a curățat cu mare atenție, de parcă îi era frică să nu mă sfărâm în mâinile lui mari și puternice. Apoi m-a așezat la loc de cinste într-o vitrină uscată, capitonată cu catifea roșie, lângă alte artefacte, lucruri tot din colecția generalului pe care l-am îndrăgit atât de mult.
Astfel am ajuns să fiu un exponat de valoare în această colecție și le sunt recunoscătoare tuturor celor care mă privesc și sunt dispuși să-mi asculte povestea, așa ca tine, dragă vizitatorule!

Concurs – Beatrice Chirilă – creație literara „Istorie și Istorii” (3/6)

In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook a Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri.

Muzeul care prinde viata”
– Beatrice Chirilă – Clasa a VI-a

Perspectiva Căștii:
Sunt zguduită într-o cutie. E întuneric. Nu pot vedea nimic. Nu știu ce se întâmplă sau unde mă aflu. Vreau ca totul să se termine și să mă întorc acasă, în vitrina de sub geamul muzeului.
Zguduiturile s-au oprit. Se face liniște. Aud doar vocile unor oameni. Nu cunosc vocile acestea, cu toate că am auzit foarte multe voci în viața mea. Nu pot înțelege ce vorbesc, dar presimt că nu îmi va plăcea. Se face lumină. Îl zăresc pe noul meu proprietar. Nu sunt la muzeu, și nici într-un loc cunoscut. Mă aflu într-o clădire mare, cu multe uși și scări. Sunt dusă într-un hol spațios, cu o mulțime de vitrine goale, care parcă așteaptă să fie gazdele unor exponate.
Omul care m-a adus până aici deschide cu grijă vitrina. Mă așază atent pe o pernuță roșie. Lângă mine se află o etichetă cu numele meu: „Cască Adrian”. Omul pleacă pentru a aduce și alte exponate. Vitrinele par că prind viață. Sunt colorate într-un roșu−pământiu de parcă rugina a decis să spună o poveste tristă și trecută. Simt parcă cum în tăcerea ce s-a lăsat în jur mă trece un vag fior de răcoare. Ceva anume din tot ce mă înconjoară îmi trezește sentimente parcă nemaitrăite. Vreau dintr-odată să împărtășesc cuiva, să însoțesc pe cineva pe urma poveștilor trăite și văzute care mi se înfățișează brusc atât de vii și dureroase. Realizez deodată că sunt parte a unui tezaur, că sunt de fapt un exponat de muzeu, alături de alte relicve din perioada Primului Război Mondial, expuse în acest loc necunoscut pentru mine, dar totuși atât de familiar….
Instantaneu, lumina crește în intensitate și se aud zgomote de uși ce se deschid. Holul începe să se umple cu oameni de toate vârstele. Aceștia se așază pe scaunele pregătite, pentru a asculta un discurs, cel mai probabil în legătură cu Marele Război.
În scurt timp începe discursul invitatului specialist în istorie.
Am avut dreptate în legătură cu discursul! chiar este legat de Primul Război Mondial. Acum simt că și povestea mea e parte din discursul pe care îl aud ca pe un ecou. Cuvintele oratorului îmi aduc în față imagini amestecate, sunete bubuite, urlete și vaiete, miros de fum și pământ răvășit.
Nu durează mult și cei de la tribună îi îndeamnă pe invitați să privească exponatele și să le afle povestea. Încă sub vraja cuvintelor abia rostite, oamenii se îndreaptă murmurând spre vitrinele pline de istorie. Pentru mine, toți par identici cu cei văzuți la muzeu: interesați de istorie, în general, fără să caute ceva anume. Încă aștept să văd o persoană care să se uite la o singură piesă de muzeu, știind că acea piesă e ceea ce căuta. Nu știu dacă voi vedea așa ceva azi, dar sper că da. Și mai sper că o să-mi împărtășesc povestea.
Zeci de oameni se uită la fiecare vitrină. Majoritatea se îngrămădesc la vitrina cu săbii, pumnale și grenade. Uneori, mă simt inutilă. Nimeni nu se îngrămădește la vitrina cu căști de luptă. Simt că nu mai am nici un scop. Scopul meu a fost să îl protejez pe soldatul care m-a purtat, care a luptat pentru țara sa, care a murit ca un adevărat erou, apărându-și patria. Acum sunt alte vremuri, stau într-o vitrină fără să fac ceva important. Doar stau și mă uit la vizitatorii muzeului, pentru care par invizibilă.
În timpul petrecut în vitrina necunoscută, am tras cu urechea la ce se vorbea în jurul meu și nu mi-a fost greu să realizez că mă aflu într-o școală, pentru o expoziție temporară. Mi-a plăcut foarte mult faptul că toți copiii văzuți până acum au venit nesiliți de nimeni la o expoziție istorică. Mă bucură enorm de mult faptul că elevii nu și-au pierdut (așa cum credeam), pasiunea pentru istorie. Totuși, ceea ce m-a întristat din nou este faptul că încă nu am văzut nici un copil care să spună: „Asta e ceea ce caut!” După ce acest gând mi-a străbătut mintea, ochii mi se ațintesc asupra unei fetițe de 12-13 ani, cu părul roșcat și bogat. Întâlnesc ochii ei verzi ce se aprind când vede vitrina în care mă aflu. Tresar…

Perspectiva Corinei:
Mă trezesc. E ora 10:30. Trebuie să ajung la școală în 30 minute! Mă dau jos din pat, fug să mă spăl pe dinți, îmi periez părul, iau primul tricou pe care îmi cad ochii și primii pantaloni găsiți în dulap și mă grăbesc spre școală. Nu am timp să mănânc, așa că îmi voi cumpăra un covrig în drumul meu.
Au trecut 10 minute. Stau la un rând interminabil de persoane. Toți își cumpără covrigi! Se pare că tot orașul a început vreo dietă specială! Șirul de oameni din fața mea începe să dispară, până când ajung și eu în față. Îi cer vânzătoarei un covrig, iar ea îl împachetează bucuroasă. Înșfac covrigul și las banii pe tejghea. Continui să alerg spre școală. Expoziția începe în 5 minute… sper că am timp să ajung. Intru în școală. Merg în holul central, locul unde se desfășoară expoziția. Sunt o mulțime de oameni așezați pe scaune. Caut repede un loc liber pe scaune și mă așez, alunecând ușor ca o stafie, pe el. Discursul pregătitor nu a început încă. M-am încadrat perfect în timp. Începe și discursul… e despre Primul Război Mondial și urmele adânci lăsate în istoria acestei țări și al acestui neam. Sunt fascinată. În minte mi se desfășoară un film plin de acțiune: soldați români luptând și împotrivindu-se ciuntirii țării și înjosirii acestui neam; sute de morți, răniți, orfani și văduve. Soldați răcnind de încurajare, lătrat de mitralieră, miros de pământ răvășit și sânge. O imagine atât de dură, dar atât de fascinantă, atât de tristă și totuși atât de eroică… înălțător. Nici nu am simțit când a trecut timpul. Discursul s-a sfârșit. Acum, suntem invitați să vizualizăm exponatele. Grenade, săbii, pumnale, obuze de tun, insigne, obiecte personale și vestigii ale acestui episod de istorie.Toate sunt interesante, dar nu-mi rețin atenția în mod special. Ajung la ultimele vitrine. Într-una, zăresc o Cască Adrian. Mă îndrept ca vrăjită spre ea. Mă uit plină de interes și curiozitate la acest obiect. Știam din ceea ce citisem câte ceva despre istoria echipamentului purtat de armată română în timpul Primului Război Mondial. Casca Adrian a fost un „cadou” din partea Franței, țară-aliat care a echipat armată română, susținând-o cu armament și îmbrăcăminte militară. Casca era inițial purtată de armata Franței. Înainte de Căștile Adrian, soldații români purtau chipiuri din pânză, a căror eficiență împotrivă loviturilor în zona capului era egală cu zero.Un reprezentant al muzeului se aproprie de mine și mă întreabă dacă mă poate ajută cu ceva. Îi cer câteva informații suplimentare despre cască. Reprezentantul îmi oferă informațiile cerute, plin de bucurie. Îmi spune că această căscă a aparținut Maiorului Virgil Bădulescu, din batalionul Vânători de Munte. Muzeologul scoate o cheie din buzunar și descuie vitrina. Ia în mână casca și mi-o pune pe cap. E foarte grea. Oare e atât de grea de la încărcătura sa istorică? Simt o legătură specială cu această căsca. Îmi aduce aminte de ceva… sau poate de cineva. Îmi dau casca jos și o miros. Miroase a rugină și a ceva ciudat…oare a praf de pușcă? Probabil așa mirosea războiul. Îi mulțumesc din suflet muzeografului pentru experiența de neuitat. Acesta îmi înmânează un bilet pe care sunt scrise datele cunoscute despre “Maiorul” a cărui cască am purtat-o pentru câteva momente. Pe bilețelul primit era un citat: „Istoria ne-a uitat acolo în tranșee, departe de casă, departe de acasă. Atunci când trupul este înghețat, doar sufletul îi dă speranță, doar amintirile. Nume pe cruci al căror număr nu le știe nimeni. Am plecat atâția şi nu s-a mai întors niciunul. Când au murit ai noștri, am murit şi noi cu adevărat, ne-a murit amintirea, ni s-a stins povestea, acum suntem doar litere tocite undeva departe şi uneori, imagini șterse și pătate de vreme, suntem un Gheorghe, un Ion, un Vasile, un tată, un fiu, un frate, suntem pământ, din noi răsare iarba şi peste noi se topește zăpada şi în orice şanţ şi orice groapă ne-a ascuns moartea, doar amintirea voastră ne învie, căci sufletul înseamnă acasă.
De aicea de sus nu se vede dacă am câştigat războiul ăsta şi dacă acum moartea mea are o urmare bună. Din 11 august 1917, de când m-am prăpadit, până azi, nu ştiu dacă sunteţi uniţi în ţară, dacă vă e bine, dacă mai sunteţi români sau nu voi, urmasii mei. Din când în când, de aici de sus mai simt vânturarea oaselor mele pământeşti rămase pe dealul de la Cireşoaia, îngropate fără slujbă şi fără împărtăşanie sau lumânare, de obuzele nemţeşti ce au căzut în amiaza aia nenorocită. M-au amestecat cu ţărâna până m-au acoperit de tot. Muierea n-a mai avut ce îngropa, m-a îngropat pământul singur. Primăvara, când ţăranii mai ară pământul, mai trag la lumină cu plugul câte un os de-al meu. Ai ce mă furnică aici sus unde sunt. Simt căldura soarelui de primavară cum bate pe oasele mele albe şi pământul reavăn de mă împresoară răcoros. Apoi grâul creşte rădăcini firave din jurul oaselor mele, mă gâdilă şi se înalţă peste mine de-mi tine răcoare. Cel mai mult îmi place când pe deal, vine lume la secerat şi vorbeşte sau cântă. Se vaită de multe lucruri care nu merg bine, înjură şi blastemă ţara asta şi traiul lor nenorocit, dar toate astea o fac în limba română. Aşa știu şi eu că nu am murit degeaba. ”Puterea textului m-a mișcat foarte tare. Înainte să merg acasă, am trecut pe la bunica, pentru a o întreba despre acest maior…Virgil Bădulescu. Când eram mică, obișnuia să îmi povestească despre un str-stră bunic de-al meu care a luptat într-un război foarte mare. Pe atunci nu eram pasionată de istorie și nu puteam reține informații complicate. Se pare că informațiile din copilărie s-au dovedit a fi de ajutor. O întreb stăruind pe bunica despre Maiorul Virgil Bădulescu. Vreau și parcă trebuie să aflu mai mult despre acest om. Ochii bunicii se umplu de mândrie, dar și de lacrimi. Brusc, amintirile bunicii parcă prind viață și îmi spune cu un glas aproape tremurând că a fost bunicul ei, iar eu se pare ca sunt strănepoata acestuia. L-a cunoscut doar o perioadă scurtă din viață, dar a fost cel mai curajos om întâlnit de ea. După încă câteva ore petrecute la bunica, ajung acasă și îi povestesc mamei tot ce am descoperit în această zi. Mamă zâmbește și-mi săruta fruntea cu drag, spunându-mi: „Draga mea, asta înseamnă istoria… să descoperi lucruri care te uimesc, care te fac să iubești trecutul și să respecți cum se cuvine acest neam .” Astăzi am ajuns să simt ce înseamnă valoare, curaj, dăruire, națiune și mai ales mândrie față de neam, față de înaintași, față de țara. Acum încep să înțeleg de ce se spune cu mândrie națională că acesta e Anul Centenarului și de ce toți românii ar trebui să cinstească cu dragoste jerfa acestor eroi pentru mărirea neamului românesc. Eu una, sunt mândră că sunt româncă!

Expoziție „altfel” la Onești

„Viata în tranșee” – Oneștiul în an centenar – o expoziție altfel, vernisata astăzi 22 Noiembrie, cu relicve de război descoperite de către membrii asociației Prospectorii Istoriei în zonele de conflict militar ale primului război mondial.
Valea Oituzului, Uzului, Cașinului și a Trotușului sunt astfel reprezentate la Onești de artefacte autentice, care au trecut prin foc, gaze, schije și gloanțe, în vâltoarea sângeroaselor batalii care s-au dus în acele locuri, pentru ca Marea Unire sa se poată înfăptui. Obiectele expuse acolo sunt piese care au fiecare cate o poveste de povestit, peste care au curs lacrimi de înfrângere și de bucurie, care au fost învăluite într-un crez al soldatului, dar și în misterul pierderii în lupta sau abandonului în retragere.

Echipament militar folosit de soldați în lupte sau la pregătirea strategica a acțiunilor de atac sau de apărare, piese de echipament folosit în lupta directa, grenade și proiectile, schije explodate care parca surprind momentul exploziilor.
Obiecte personale, pe care soldații le-au pierdut în lupta: obiecte religioase (crucifixe, medalioane), decorații, plăcuțe de identificare, tabachere și cutii de țigarete, muzicuță, monede, inele și verighete, etc. Obiecte care dezvăluie partea umana a vieții în tranșee,  faptul ca fiecare soldat avea în spatele frontului o familie, o soție, o logodnica și își dorea ca războiul sa se sfârșească cat de curând, sau poate sa se convingă singur ca războiul este un coșmar și se va trezi la răsăritul Soarelui, în sânul familiei.

Au fost prezente peste 100 de persoane la eveniment. Îmbucurătoare a fost prezenta tinerilor oneșteni, care au avut acces astfel la o lecție de istorie altfel, prezentata atât prin scurte luări de cuvânt, cat și prin momente artistice care i-au apropiat de însemnătatea momentului, prin expuneri neconvenționale.

Această prezentare necesită JavaScript.

Directorul Muzeului Municipal de Istorie Onești, dl. Ionuț Tenie, a mediat întregul eveniment și a prezentat programul zilei și invitații principali: Dl. ing. Nicolae Gnatiuc, primar al Municipiului Onești, pr. protopop Ioan Bărgăoanu și președintele asociației Prospectorii Istoriei, Florin Bosoteanu.

Această prezentare necesită JavaScript.

„Draga Românie”, o piesa cantata live în premiera de un invitat surpriza la eveniment, Mihaela Iordache Farcaș. O melodie dedicata centenarului Marii Uniri, care reunește sentimentul de mândrie cu identitatea națională. „Mândri ca suntem romani” – cam asta este simțământul pe care îl avem după ascultarea acestei piese. (foto și video)

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

Dl. ing.  Nicolae Gnatiuc, primarul Municipiului Onești, a primit din partea asociației Prospectorii Istoriei o placheta cu patru baionete descoperite de către unul din membrii fondatori ai asociației, Racoș Ciprian (din Onești), chiar în zonele în care s-au dat lupte în zonele Scutaru și Cașin.
De asemenea, dl. director Ionuț Tenie a primit o medalie descoperita de către același membru API în zona Scutaru, „Serviciu Credincios”, care probabil a fost pierduta de un erou roman care a luptat în aceasta zona.

Această prezentare necesită JavaScript.

Fiecare dintre invitați au spus câteva cuvinte despre importanta acestui moment pentru oneșteni, în an centenar. Despre respectul pentru înaintașii noștri care au realizat, de multe ori prin sacrificiul suprem, România Mare. Despre mândria de a fi roman. Cuvinte rostite din suflet, pentru mulțimea de tineri prezenta, cuvinte prin care puterea exemplului pozitiv trezește conștiința și dorința de a construi o comunitate unita și sănătoasă.

Profesor de istorie, dl. Bogdan Romandaș, a prezentat câteva fotografii-document și a adus informații despre viata soldaților și echipamentul militar din primul război mondial, care au captivat audienta.

Romandas

„Scrisori din tranșee”, o piesa de teatru scrisa, regizata și jucata de Valentin Braniște (Vali Bolat), cu ocazia Centenarului Marii Uniri. Mai puțin de o ora de trăiri intense, informații istorice, și efecte sonore înfiorătoare.
Aceasta piesa de teatru este un preambul pentru vizitarea expoziției de relicve militare. Moment artistic vs efect vizual, în același spațiu, la Muzeul Municipal de Istorie Onești.

Această prezentare necesită JavaScript.

Decorul piesei a fost realizat cu piese reale, descoperite pe linia frontului.

Oameni frumoși oneștenii, romani adevărați strânși la un loc, în incinta Muzeului Municipal de Istorie, o locație superba care începând de acum, timp de câteva săptămâni va găzdui expoziția care cuprinde peste o mie de relicve militare autentice care au fost utilizate în luptele de la Oituz, Cașin, Curița, Scutaru, Tg. Ocna, Poiana Sarata și Agăș.  Doar câteva poze aici, restul pieselor le puteți vedea la muzeu.

Rezumatul întregului eveniment, realizat de către Claudiu Tiberius-Stefanescu – „Oneștiul în an centenar – Viata în tranșee”