Povestirea doctorului Eugen T. Petrescu din Batalionul II, Regimentul 17 Mehedinți.

Un episod din timpul luptelor de pe dealul Coșna din vara anului 1917 este cel evocat de către medicul militar Eugen T. Petrescu, din Regimentul 17 Mehedinți:
„După ce gonirăm pe inamic din Mărăști și încă vreo 20—30 de sate, prin lupte încununate de succes și după ce petrecurăm câteva zile în munții de brad din Soveja (cota 1108) și prin tranșeele din Negrilești și Bârsești, regimentul meu (17 Mehedinți) primește ordin să pornim spre Tg. Ocna. Acest frumușel oraș era nodul de comunicație al văii Trotușului, iar inamicul da asalturi desperate să pună mâna pe el. Prizonierii (bavarezi) ne-au mărturisit că de trei zile nu primiseră hrană, ordinul zicând că li se va da imediat ce vor ajunge la Târgul Ocna. Își poate închipui oricine desperarea cu care luptau flămânzii!
După 24 ore de marș cu un repaus de două ore, ajunserăm la vreo patru kilometri de Tg. Ocna, unde stăm gata să intervenim. Cum trecură două zile, în dimineața zilei de 7 August (st. v.) 1917, pornirăm la atac trecând prin satul Pârgărești cu ordinul de a recuceri vârful Coșna (cota 789) care domina o bună parte a văii Trotușului. Ordinul spunea că inamicul se găsește pe creasta din fața Coșnei (cota 730) și deci noi pornirăm în coloană, printre porumburi, spre poalele muntelui. Unde aveau să se desfășoare două batalioane spre a lua contact cu inamicul. Dar se vedem că peste noapte, renumiților bavarezi le venise gust să se coboare mai de vale, căci cum mergeam în capul regimentului cu comandantul și întregul statmajor, când să ajungem la poalele muntelui, vedem înșirați la rând, cu burta la pământ și cu pușca la ochi, niște indivizi îmbrăcați altfel decât noi. Aceștia în loc să tragă găsiră că e mai practic să o șteargă spre creastă, iar noi pricepurăm imediat despre ce e vorba. În consecință se desfășură cele două batalioane ce aveau să atace și…, să te ții. Abia am putut să-i respingem până în creastă unde începu un măcel fără seamăn. Numărul lor era înzecit de mare și cum aveau ordin să cucerească Tg. Ocna cu orice preț, ședeau cadavrele de bavarezi mormane în fața mitralierelor noastre. Ne-au atacat în ziua aceia de 7 ori, fără să ne poată clinti din loc. Și ce era un atac.
„Nu am văzut așa infern nici la Verdun“, ne spunea căpitanul Chauveau, atașatul francez.


Începutul atacului era semnalat prin câteva focuri de pușcă distanțate după care urma o pârâitură de mitraliere de ambele părți și în același timp, mii de grenade, bombarde/ șrapnele, etc., încât pentru cât să fii înțeles de cineva, trebuia să-i strigi la ureche cât puteai de tare. Să nu se creadă că față de așa atacuri nu aveam și noi pierderi însemnate. Câteva sute de răniți și morți am avut în ziua aceia. Cine e inițiat în tainele războiului, știe ce însemnează aceasta pentru un regiment. Eram la patruzeci de metri de linia de luptă. Veneau răniți din toate părțile. Nu știu cum aș putea defini starea mea sufletească de atunci, când în jurul meu se aflau zeci de răniți care-mi strigau în cor, cât îi ținea gura: Domnule doctooor…. ajutor…
Aci am început a da crezare fataliștilor : „Ce ți-a scris, în frunte ți-i pus”. Într-adevăr, abia pansai doi răniți și când începui a bandajă pe al treilea, la un metru depărtare de ei, un proiectil de bombardă se sparge între picioarele lor, stricând ceea ce lucrasem eu și înmulțind rănile altora dimprejur, pe când eu eram doar izbit de un bulgăre de pământ, care nici nu mi-a murdărit tunica. Apoi una după alta cădeau alte proiectile, făcând zeci de victime sub ochii mei. Nu vreau să-mi fac o laudă, dar mărturisesc că sub impresia implorărilor bieților mei camarazi răniți, uitasem noțiunea de frică. Alergam de la un rănit la altul, ajutat de doi sanitari de ispravă, Ghiță și Irimia, împreună cu credinciosul meu tovarăș, soldatul Gae Toma din com. Runcu (jud. Dâmbovița). Așa petrecurăm ziua aceia până noaptea târziu, când toți răniții mei erau evacuați, afară de cei ce-și trimiteau sufletul lor curat în mâinile Atotputernicului….
De-acum liniștea mormântală a unei nopți negre, în mijlocul codrului, cuprinsese totul și stând „într-o rână” pe povârnișul pietros al muntelui; îmbrăcat, nemâncat și rupt de oboseală, am dormit până în zori. Abia se crăpă de ziuă și deodată aud la interval scurt, doua trosnituri, dedublate — pic-pac — sunet special al pocniturilor de pușcă germană. Nu trecu o jumătate de minut și infernul din ziua trecută reîncepu cu mai multă furie. Ziua aceasta am primit opt atacuri și mai teribile, ce scoteau din luptă bravului meu regiment, încă câteva sute de oameni. Câțiva ofițeri erau răniți, iar comandantul-erou al batalionului meu (II), maiorul Vasile Călinescu, era lăsat mort pe loc de o schije. Mi-a pierit graiul pentru câteva clipe… Când, iată că vine spre mine un soldat cu toate degetele de la mâini retezate și sângerânde, care în loc să-mi ceară ajutor, imi zice :

— Fugi domnule doctor că inamicul e la douăzeci de metri, ne resping și te ia prizonier, dacă în toiul luptei nu te-ar omorî.
Iată o împrejurare când trebuie să iei hotărârea într-o clipă. E drept că nu purtam crucea roșie la braț fiindcă știam bine că nemții nu respectă convenția de la Geneva și ca atare mă așteptam la orice. Dar cum puteam să las atâția camarazi care mă rugau jalnic să le dau ajutor ? Deci mi-am zis : fie ce-o fi. Și m-am apucat de lucru cu mai multă ardoare, pe când mii de proiectile curățau viețile zdrobite dimprejurul meu, iar învățătorul Apostol (atunci locotenent), care comanda o companie, striga la mine cât putea, dintr-o adâncitură de pământ, făcută în repezeală lângă un fag :
— Doctore, vino aici că te omoară.
De odată văd apărând o chivără nemțească. Ca fulgerul mi-a trecut prin minte , acum mă așteaptă moartea opusă…
Dar soarta, miloasă câte odată, nu a voit așa, căci de abia făcu neamțul doi pași că și văd venind din partea opusă, din vale, în lanț de trăgători, strigând ura, batalionul Vânătorilor de munte (acum regiment) sub comanda viteazului colonel Bădulescu, care ar fi putut primi pe bună dreptate, trei clase ale ordinului Mihai-Viteazul. Dau mâna cu căpitanul Ionescu-Sinaia, un distins coleg al meu de liceu deținător al ordinului Mihai-Viteazul pentru vitejie și cu încă un căpitan, al cărui nume îmi scapă și care peste cinici minute avea intestinele sub pansament, iar peste două-trei ore își da sfârșitul ca și alți eroi. Le arăt direcția și în mai puțin de un sfert de oră nu se mai auzea nici măcar o pocnitură de pușcă, decât doar rugămintea plângătoare a bravilor mei camarazi răniți.
— Domnule doctoor…. ajutooor…


Această liniște a durat o oră, în care timp ordonase pentru refacerea regimentului decimat, curgeau. Căpitanul Ciugagea (acum maior) lua comanda batalionului II, în locul scumpului și regretatului maior Călinescu, secundat fiind de același aghiotant, locotenentul Ștefan Tatomirescu (profesor la liceul din Pitești), care plângea ca un copil pe comandantul ce căzuse lângă el, împreună cu telefonistul și un curier. Abia se luase câteva măsuri urgente, că inamicul și începu un atac nou, vijelios, cu batalioane proaspete, ce aveau să contribuie la mărirea mormanului de cadavre, căci și de data aceasta e redus la tăcere. Iar urmează o pauză, apoi iar atac și tot așa până seara au încercat zadarnic de opt ori să rupă lanțul acelora ce-și apărau pământul lor scump.
Așa s-a petrecut și ziua doua, ziua de 8 August 1917. Când se înnopta, răniții mei erau evacuați, iar scumpii noștri morți erau așezați grupe, grupe în gropi comune. Serviciul odată terminat, mă cobor o sută de metri mai de vale, la postul de comandă al regimentului, unde în fine mănânc puțină pâine cu fasole albă conservată și apoi mă las liber în „brațele lui Morfeu“, lângă un copac, unde fui trezit din somn, pe la miezul nopții, de un nou atac dușman, care iar a dat greș. Nemții aduceau tot oameni noi de fiecare dată, pe când ai noștri erau tot aceiași, mai puțini la număr, hrăniți pe sponci și obosiți peste măsură. Cu toate acestea au rămas neclintiți de la locul de onoare. Iluștrii bavarezi, nu au făcut aci decât să ridice așa grămezi de cadavre în fața mitralierelor lui Scorușanu, Ionescu Șerban, etc., etc., încât peste câteva zile ne trimiteau un sol cu rugămintea să-i lăsăm să le îngroape. Răspunsul a fost categoric: „Leșurile unui inamic care nu cunoaște legi umanitare, nu merită să fie acoperite de pământul țârei lui Mihai Viteazul și a lui Ștefan cel Mare“. Acum mi-am dat seama și mai bine de forța fizică a românului și nu mai puțin de cea morală.

Să povestesc numai două întâmplări din cele multe, văzute de mine, care-i ilustrează puterea de abnegație:
Astfel, era o mitralieră condusă de doi frați. Unul băga benzile cu cartușe, pe când frate său o mânuia. În toiul unei lupte, mânuitorul e omorât de un glonț ce-l nemerește în frunte. Fratele său îl sărută cu durere, se așează pe spate la manivelă și cu o mână o conducea iar cu cealaltă introducea benzile până la sfârșitul luptei.
Un alt caz mai caracteristic:
Mă îndrept la un rănit ce avea zburată o bucată de abdomen cât o farfurie, iar intestinele rupte îi ieșeau în plagă. Orice îngrijire era de prisos, peste câteva ore trebuia să moară. Totuși voiam să-i fac un pansament „de mângâiere“. Dar el foarte conștient îmi zice :
— Domnule doctor, eu văd bine că o să mor. Nu-ți mai pierde vremea să mă pansezi degeaba. Mai bine pansează pe alții care-s răniți mai ușor și care pot să trăiască.
 Așa cuvinte, pornite din sufletul puțin cultivat dar nemărginit de mare al unui țăran, cred că înduioșează și pe cel ce ar avea o inimă de piatră…
Văzând inamicul că peste noi „nu se trece“, a treia zi și-a luat seama de a ne mai ataca, iar ca răzbunare că nu a putut pune mâna pe Tg. Ocna, a început a-l bombarda cu bombe incendiare. Priveam cu mâhnire, din creastă, cam peste o sută ,cincizeci de case erau în flăcări, în timp ce toți lucrau fără murmur, pentru apărare. Inamicul își săpa acum tranșee și așeza capre cu sârme ghimpate și la fel făceam și noi. Ordonanța mea găsi puțin timp să niveleze pământul lângă niște copaci și să întindă împreună cu sanitarul batalionului două foi de cort, ce aveau să ne servească „în chip de locuință“, atât nouă cât și panerelor cu pansamente…
Noaptea își lăsa din nou mantia întunecoasă și pe neașteptate o ploaie măruntă și deasă pomi. Aceasta stinse focul din Tg. Ocna, iar eu când mă sculai de dimineață, eram ud pe partea dreaptă până la piele, pentru că, după cum zicea în glumă Ghiță sanitarul, „mă luase apa pe flanc“. Așa apucarăm noi ziua cea de a patra, când norii se împrăștiară, iar voinicii noștri, uzi și ei, săpară la tranșee până seara…. Era o seară senină, numai cu stele, fără lună, răcoroasă ca după orice ploaie de toamnă la munte. Alături de batalionul meu era batalionul III sub comanda maiorului Terpu. Sub comanda lui avea și pe locotenentul Petrică Hanciu, ofițer distins care și-a condus compania obținând succes după succes. Ședea Petrică Hanciu în seara aceia pe o margine de tranșee și cânta cu vocea lui dulce și clară :
– „Hai Ileana….
Când, aude o voce de la inamic, care era la o depărtare numai de douăzeci-treizeci de metri, într-o românească foarte corectă :
— Și-și mai arde să cânți ?….
Toată răcoarea acelei seri de toamnă i-a cuprins deodată inima, i-a amuțit gura și i-a închis ochii până la ziuă.
Așa se petrecea uneori pe front.

Moartea căpitanului Vulturescu Niculae

Sub titlul „Jertfa dela Oituz”, un articol semnat de locotenent-colonel Th. Radu și publicat intru-n număr mai vechi din „Revista Cavaleriei”, subliniază pentru amintire, meritele câtorva eroi; printre ei este și căpitanul Vulturescu Nicolae, care a intrat în război odată cu fratele său geamăn, devenit ulterior, locotenent-colonel de cavalerie.

(…) „Nini Vulturescu a dovedit pe câmpul de luptă, în fața primejdiei ce-i amenința nimicirea companiei întâia din batalionul compus din călăreții regimentelor 5 și 10 Roșiori, — o tărie de caracter și o bravură mai presus de orice forță distrugătoare a dușmanului. La atacul cotei 708, la Poiana lui Boboc, sosind în sprijinul companiei Brăileanu care căzuse, cuceri tranșeele inamice la baionetă. Copleșite de foc și bombardament ucigător, companiile nu se ținură pe poziție decât numai datorită energiei și eroicei purtări a căpitanului Vulturescu Nicolae.


A doua zi, 30 iulie 1917, susținut de focul a 4 mitraliere, rezistă neclintit pe poziția cucerită, de pe care nu-și putuse ridica morții și răniții căzuți în ajun. Cu munițiile aproape terminate, se împotrivi totuși cu îndărătnicie presiunii dușmanilor, cărora, contra-atacându-i, izbuti să le cucerească 3 mitraliere. În ziua de 16 August, în timpul contra atacului cotei 383 spre Coșna, căpitanul Vulturescu Nicolae se afla cu oamenii companiei sale în imediatul sprijin al atacatorilor. Lângă aceasta, făcând parte din același regiment, 5 Roșiori, se mai afla și fratele său geamăn, cu care dormise noaptea împreună, în adăpostul strâmt și rece ca o groapă. Lupta începând să-și deseneze cursul, până la dânșii cădeau în timpuri ghiulele, ca stropi rari de ploaie, aduși de vânt, înainte de furtună. Căpitanul Vulturescu Nicolae părăsi postul spre a primi ordinul telefonic care cerea o companie pentru întărirea atacului. În timp ce maiorul comandant al batalionului, prevăzând această nevoie, vrând ca soarta să hotărască pe acel dintre bravii lui căpitani care să intre în luptă, trase sorții, cari îl desemnară pe Nini să renunțe la atac. Acesta tocmai se întorcea ieșind din adăpostul telefonului la loc deschis, când un obuz se sparse în apropiere, după care urmă o liniște impresionantă.

Nini, în văzul bunului său frate, se opri din cale, se clătină de câteva ori, apoi se prăbuși dintr-o bucată cu fata la pământ, lovit mortal, de schije deasupra urechii. În locul celui căzut, fu numit să plece la atac căpitanul Stoenescu Vasile. Acesta, îndată după primirea ordinului ce l-a mânat la moarte, porunci ordonanței: „Vasile, adu-mi la iuțeală lucrurile pentru ras și… parfumul!”
Îndureratul frate, întinzând pe o targa corpul lui Nini, purtat de doi brancardieri, se învoi și plecă pe urmele tristului alai, fără să știe unde voia să ajungă, rătăcind până la apusul soarelui, trecând prin locuri bătute de mitraliere, printre obuze, cutreierând pe la posturile de comandă, urmat numai de credinciosul trompet al viteazului căzut, pe care îl însoțise de atâtea ori în vâltoarea atacului. Se făcuse noapte, când convoiul funebru al căpitanului Vulturescu Nicolae, urmând șoseaua, se îndreptă spre satul Caraclău. Sus pe bolta eternă a cerului, în noaptea de vară, stelele luceau pline de feerică lumină. Pe linia frontului, pe dealurile pe care taberele protivnice sângerau dureros, luptătorii, din când în când, ca obosiți, sfâșiau liniștea nopții cu freamăt scurt de mitraliere și cu dâră de rachete luminoase. Deodată se auzi ropotul de cai al unei coloane, ce se apropie în trap. Căpitanul bateriei, care mergea pe front, cercetând brancardierii, află numele celui ce zăcea neînsuflețit pe targa:
„A odihnit Dumnezeu de veci un căpitan de Roșiori, căzut la Oituz!”
Atunci tunarul opri coloana și comandă onorul. Comanda s-a repetat apoi în taina nopții, din secție în secție, până la coada coloanei, ca o rugăciune… Iar convoiul — suflete îndoite — într-o clipă de înălțătoare emoție, pe care numai un ostaș poate avea prilejul s-o simtă, trecu mai departe dea lungul coloanei, se mistui în noapte însoțind spre locul odihnei de veci, corpul căpitanului Vulturescu Nicolae.

„Întoarcerea pe front” – Septembrie 1935 – conferința d-lui Pamfil Șeicaru, fost sublocotenent în Regimentul 17 „Mehedinți”.

Ca sublocotenent în Reg. 17 Mehedinți, — răsplătit cu ordinul „Mihai Viteazul” chiar aci, la Cireșoaia, dl. Pamfil Șeicaru luptase în 1916 cot la cot cu trăgătorii Regimentului 27 Bacău, eroismele celor două regimente vecine pe sector sunt chiar atât de indisolubil înfrățite, încât în cimitirul monumental zidit pe urcușul Măgurii, morții din Reg. 17 Mehedinți se odihnesc alături de cei din Reg. 27 Bacău, cruce lângă cruce.

În fața unei săli tixite de public, de un public în care dominau chipurile încărunțite și încruntate ale foștilor luptători, la haină toți cu cocarda comemorativă a comitetului „Cireșoaia”, — dl. Pamfil Șeicaru a vorbit astfel despre: „Întoarcerea pe front” – întoarcerea pe front , confruntarea amintirilor de acum 18 ani cu viata, cu supraviețuitorii, cu dezamăgirile de astăzi. Din nelămuritele tenebre ale sensibilității, erau acum trezite și readuse la grai emoțiuni uitate și nedestăinuite regrete.

„V-ați adunat astăzi aci spre a evoca amintirea cruntelor asalturi de altădată, când peste aceste priveliști torturate de obsesia primejdiei era stăpână tripla teroare a mitralierelor, a obuzelor și a gazelor, în clipa aceasta, — la câțiva pași de culmea Cireșoaia unde s-au năruit parapetele tranșeelor, unde zi cu zi se descompune lent în soarele uitării cadavrul războiului, — nu aștept dela D-voastră decât smeritul ecou al amintirilor la cari am participat și eu.. Am trăit și eu, într-adevăr, acest neuitat coșmar.

Nimic, nicăieri.

Impresarii victoriei au terfelit magistral, într-un biet deceniu, sufletul pângărit al țării. La Coșna, — în fata noastră cu Poiana lui Boboc, — în 1917… Elimin voluntar, din amintirile mele, revolta în fața stupidelor greșeli de comandament: comandam, pe un front cât acela al unui întreg batalion, — o companie de mitraliere. La aproape 100 m. distantă, pe o șea de deal, zăresc un soldat cioplind pe un mormânt proaspăt o cruce de mesteacăn. Până seara, un mic gard ocrotea osemintele adăpostite sub pământ. Un ofițer, negreșit…

Apropiindu-mă de loc, am vrut să-mi verific presupunerea:

„Nu”, — îmi răspunse domol soldatul… Apoi, laconic: „Este un soldat din compania noastră”… Un frate de arme mai privilegiat, legat desigur de supraviețuitor printr-o tenace prietenie: în cuvinte sobre, am prins să spovedesc ostașului mulțumirea mea de a întâlni un luptător animat de atâta pietate pentru un fost camarad— Este mormântul lui frate meu”, — grăi în sfârșit necunoscutul, în glas parcă cu regretul că discreția îi fusese forțată, că durerea îi fusese târâtă până la rostire şi până la lumină. Nici un accent retoric, în această lapidară confesiune. Și totuși, — în această elocventă muțenie, — ceva sublim un accent de epopee…

Acesta a fost sufletul Nației noastre, în 1916. Cu acest suflet s-au compensat inepțiile conducătorilor, — cu acest admirabil suflet s-au neutralizat parțial triste scăderi de comandament, lipsurile de pregătire militară. Greșeli şi lipsuri curând reeditate. — astăzi, mai mâhnitor decât oricând. În generala inconștienta a demagogilor de răspântie, nimeni nu se gândește însă la consecințe, deși ar trebui să ne intre tuturor adânc în cap că, fiind țara ieșită din război cu cele mai mari beneficii teritoriale, nu putea conta decât pe propriile noastre forțe a le conserva.”

Surse documentare:
Dr. EUGEN T. PETRESCU – VIITORUL, Sâmbăta 27 August 1921
Universul, august 1933 (Anul 50, nr. 207-237)
Curentul, septembrie 1935 (Anul 8, nr. 2721-2750)

Imagini:
Asociația Prospectorii Istoriei, Arhivele Militare București, diverse surse documentare tipărite – scanate și prelucrate.