Regina Maria la Comănesti – 1917

Imagini inedite cu regina Maria la Comanesti, in anul 1917.

9 Noiembrie 1916
„Trei zile în Moldova!
Am plecat la 8 să văd spitalele din Roman. Le-am vizitat şi am găsit acolo câteva doamne cunoscute, care toate îşi făceau vitejeşte datoria.
De acolo plecai la Bacău, pe un drum foarte drept, trecând prin multe sate. Mulţime de trupe ruseşti; am întâlnit aproape numai trupe ruseşti, cât se poate de pitoreşti.
Uniforma lor e de culoarea prafului şi se face una cu nuanţa drumului, cu dealurile pleşuve şi cu colibele ţăranilor. În drum, ei cântă ciudate cântece de jale. Başii, baritonii şi tenorii intonează pe rând acelaşi refren; e ceva care te mişcă, însă cam lugubru.
Am ajuns la Bacău, unde iarăşi vizitai trei spitale, şi găsii mulţi soldaţi răniţi grav.
De la Bacău tot înainte spre Tescani. Drum frumos care se ridică în cotituri tot mai sus.
Peisaj sălbatic şi pitoresc, foarte potrivit cu trupele ruseşti stabilite în toate satele. Ei par a se simţi la ei acasă; îşi fac de mâncare, îşi ţesală caii şi îşi curăţă puştile cântând. Au căciuli mari, de astrahan cenuşiu, şi bluze foarte scurte cu cingătoarea de piele. Mantaua lor groasă are culoarea pământului uscat. Majoritatea ostaşilor ruşi sunt foarte bine îmbrăcaţi şi se vede că au mulţi cai, care de asemenea sunt foarte bine îngrijiţi. Am întâlnit şi cete de ruşi pe jos, care mânau mari turme de vite. Am dejunat la Tescani din merindele aduse cu noi. Le-am împărţit cu generalul rus care îşi are locuinţa în casa atât de scumpă Marucăi¹, casa despre care îmi vorbise ea aşa de des, dar unde nu fusesem niciodată.”

„Apoi mi-am urmat drumul spre Comăneşti unde e stabilit generalul Prezan cu Statul Major.”

25 Martie 1918
„O zi fără răgaz, aş putea spune chiar o zi obositoare. Vremea e prea călduroasă şi prea uscată pentru acest anotimp, chiar îngrijorător de uscat; nu poate creşte nimic. Dacă va continua tot aşa, are să fie o nouă nenorocire adăugată multor altora.
Ne-am început munca la Comăneşti. M-am sculat foarte devreme şi-am privit pe fereastră frumosul peisaj prin care trecem, acelaşi peisaj pe care-1 văzusem şi vara trecută, pe când bubuia tunul în jurul tuturor munţilor. Acum tunul a amuţit, dar suntem mult mai nenorociţi decât atunci. Am trecut prin oraşul Tg. Ocna, cu desăvârşit nimicit. Câţiva pomi roditori erau de pe acum plini de floare.
La 9 şi jumătate s-a făcut la Comăneşti o mare defilare. Touși trupele aveau o înfăţişare bună, cu totul deosebită de ce erau acum un an pe vremea aceasta. Dar în clipa de faţă ce folos? Nu, sufletul meu nu-i împăcat cu soarta, în fiece zi sunt mai înverşunat disperată din pricina celor întâmplate. Fiece pas ce-l fac azi în viaţă e o aprigă durere. Fiece lucru a ajuns pentru mine un chin şi vederea armatei noastre, de care eram atât de mândră, îmi sfâşie inima în bucăţi. E o grea strădanie pentru mine să mă duc oriunde sau să fac orice.
Defilarea a ţinut mult, căci câmpul era foarte mare şi am trecut în faţa şirurilor de soldaţi, apoi la rândul lor au trecut toate regimentele în faţa mea. Caii erau într-un hal de plâns. Au suferit desigur mai mult decât oamenii.
Ni s-a servit dejunul în castelul Comăneşti. A fost un dejun numai de militari şi n-a ţinut prea mult. Pe când stam acolo în mijlocul ofiţerilor, simţeam cum năvăleşte în mine durerea, aşa încât aproape îmi venea să strig în gura mare. Niciodată în viaţa mea n-am simţit suferinţa ca în ziua aceasta. Uneori mi se pare cu adevărat că încep să-mi pierd mintea.
După prânz am mers la Cireşoaia, chiar în vârful muntelui, unde fusesem toamna trecută în tranşee. Vizitarăm toate fostele poziţii, şi generalul Văitoianu ne explică la faţa locului toate bătăliile. Mă simţeam ucigător de mâhnită, încât şi trupul mi-era obosit de atâta mâhnire.
Sunt istovită şi trupeşte, şi sufleteşte. Mi s-a sleit toată vlaga. Nu văd nimic în faţa mea decât o cale întunecoasă şi anevoioasă pe care nu m-am hotărât încă să păşesc.”

Peste tot locul mici morminte părăsite, fără nume, risipite ici şi colo pe câmpul de bătălie, privind în veşnică singurătate splendidul peisaj de pe vârful muntelui. Acolo unde cursese sângele şiroaie creşteau acum în stufoase şi mari răzoare micşunelele, parcă şi-ar fi ales anume să înflorească pe locul unde îşi scurseseră sângele atâtea trupuri tinere. Iarba şi pajiştele erau toate cenuşii de praf, contrastând ici şi colo cu coloritul nemaipomenit de viu al micşunelelor. Poate că strălucitoarea lor culoare era datorită faptului că rădăcinile se hrăniseră cu sângele eroilor… Acesta e gândul ce mi se ivi în minte. Pătrunsesem în mijlocul aşezărilor pe care le vizitasem în toamnă, prin ceaţă şi ploaie de frunze căzute.

Text extras din jurnalul Reginei Maria, 1916-1918.
Imagini – in arhiva asociatiei Prospectorii Istoriei
(multumim sustinatorului nostru care ni le-a trimis).

Florin Bosoteanu, 11 Februarie 2020