In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook a Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri.

„Steagul generalului Averescu”
– Enache Ștefania – Clasa a IX-a

Dragă vizitator al Expoziției de artefacte din Primul Război Mondial „Istorie şi istorii”, mă bucur că ți-ai făcut timp să vii astăzi să ne vezi! Probabil te întrebi cine îți vorbeşte! Sunt chiar eu, artefactul la care te uiți mirat! Vreau să îți mărturisesc că am fost admirat de multă lume, însă nimeni nu m-a analizat atât de atent ca tine, luând notițe în jurnalul său!
Dar, vai! Ce neruşinat sunt! Am uitat să mă prezint… Eu sunt mândra cască a Generalului de divizie Alexandru Averescu, cel ce a condus Armata a II-a română în Primul Razboi Mondial. Ştiu că nu sunt deloc atrăgătoare acum, căci ani grei şi mulți au trecut peste mine, însă, pe vremuri, eram cea mai respectată cască din toată divizia. Chiar dacă înfățișarea mea s-a alterat cu timpul, povestea mea fascinantă a rămas intactă şi neschimbată.
Totul a început într-o zi ploioasă, când generalul m-a scos din dulapul în care îşi ținea echipamentul. Atunci mi-am dat seama că războiul a început şi era nevoie de mine! Stăpânul meu, generalul, era cel mai inteligent dintre toți, iar strategiile sale de luptă erau mereu învingătoare. Au avut loc multe întâlniri secrete pentru a se încheia alianța la care am asistat şi eu, dar după aceasta, am plecat la război împreună cu el.

Îmi amintesc şi acum ultima bătălie la care am luat parte. Peste câmpul de luptă se aşternuse o linişte ca de mormânt. Toți se rugau la Dumnezeu pentru a ieși vii și victorioși din înfruntarea cruntă ce avea să se desfășoare și toți își puseseră speranța în mintea strategică a generalului. Un sunet asurzitor, tăios, înfiorător străpunse liniștea mormântală: o mitralieră inamică țăcănea sălbatic spre flancul de vest, iar lupta începu.
Totul se desfășura în favoarea noastră, a românilor, iar planul generalului părea să aibă succes, dar sorții, deodată, n-au mai fost cu noi, lupta luând o întorsătura tragică… Soldații noștri cădeau secerați de gloanțe, iar mitralierele inamice nu mai conteneau. Dușmanii erau de trei ori mai numeroși și aveau armament superior.
Într-o clipă de neatenție, generalul, care intră el însuși în luptă, pentru a-i îmbărbăta pe soldați, nu îl observa pe neamțul ascuns după un copac, și un glonț îi stăpunse inima fulgerător, acesta căzând la pământ. M-am prăbușit împreună cu el și, dacă aș fi putut, aș fi plâns… dar eu nu sunt decât o cască de război… Nu îmi venea să cred că stăpânul meu cel curajos și inteligent fusese răpus de inamic…
Totul era din ce în ce mai sumbru. Peste câmpia însângerată se auzeau gemetele de moarte ale soldaților ce treceau prin chinuri groaznice. Oamenii, cu sutele, cădeau la pământ unul după altul parcă fără încetare, într-o baltă de sânge cald. Multe vieți tinere au fost pierdute în acea zi îngrozitoare. Doi soldați curajoși, aflați în preajma generalului, au încercat să-l salveze, trăgându-l în afara frontului. Dar generalul știa că nu mai avea scăpare. Cu ultima suflare, el le-a transmis ultimul său ordin: să nu se abată de la strategia stabilită, deoarece aceasta nu este decât o diversiune, iar inamicul urma să fie lovit dinspre est de trupele române, deoarece acolo își slăbise apărarea, masând trupele înspre vest. El le mai spuse să nu se retragă și nici să nu fugă, pentru că românii vor câștiga această luptă, dar dacă ei doi va fi să moară, să știe că au făcut-o cu onoare! Apoi ochii i se încețoșară, glasul îi pieri și moartea se înstăpâni în ochii săi îndreptați spre cer, parcă liniștiți de gândul că și-a făcut cu cinste datoria față de țara sa.
Eu am rămas mulți ani în acel loc părăsit, chiar dacă lupta se sfârșise exact cum spusese generalul înainte de a muri. Am așteptat necontenit ca cineva să mă găsească, însă speranța mea s-a transformat cu timpul, căci pulberea pământului m-a acoperit și nenumărate ploi m-au udat. Atunci când îmi acceptasem soarta crudă și nemiloasă, un miracol s-a întâmplat: un arheolog amator m-a salvat, a avut grijă de mine și m-a curățat cu mare atenție, de parcă îi era frică să nu mă sfărâm în mâinile lui mari și puternice. Apoi m-a așezat la loc de cinste într-o vitrină uscată, capitonată cu catifea roșie, lângă alte artefacte, lucruri tot din colecția generalului pe care l-am îndrăgit atât de mult.
Astfel am ajuns să fiu un exponat de valoare în această colecție și le sunt recunoscătoare tuturor celor care mă privesc și sunt dispuși să-mi asculte povestea, așa ca tine, dragă vizitatorule!