Arhive etichetă: expozitie

Concurs – Enache Ștefania – creație literara „Istorie și Istorii” (4/6)

In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook a Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri.

„Steagul generalului Averescu”
– Enache Ștefania – Clasa a IX-a

Dragă vizitator al Expoziției de artefacte din Primul Război Mondial „Istorie şi istorii”, mă bucur că ți-ai făcut timp să vii astăzi să ne vezi! Probabil te întrebi cine îți vorbeşte! Sunt chiar eu, artefactul la care te uiți mirat! Vreau să îți mărturisesc că am fost admirat de multă lume, însă nimeni nu m-a analizat atât de atent ca tine, luând notițe în jurnalul său!
Dar, vai! Ce neruşinat sunt! Am uitat să mă prezint… Eu sunt mândra cască a Generalului de divizie Alexandru Averescu, cel ce a condus Armata a II-a română în Primul Razboi Mondial. Ştiu că nu sunt deloc atrăgătoare acum, căci ani grei şi mulți au trecut peste mine, însă, pe vremuri, eram cea mai respectată cască din toată divizia. Chiar dacă înfățișarea mea s-a alterat cu timpul, povestea mea fascinantă a rămas intactă şi neschimbată.
Totul a început într-o zi ploioasă, când generalul m-a scos din dulapul în care îşi ținea echipamentul. Atunci mi-am dat seama că războiul a început şi era nevoie de mine! Stăpânul meu, generalul, era cel mai inteligent dintre toți, iar strategiile sale de luptă erau mereu învingătoare. Au avut loc multe întâlniri secrete pentru a se încheia alianța la care am asistat şi eu, dar după aceasta, am plecat la război împreună cu el.

Îmi amintesc şi acum ultima bătălie la care am luat parte. Peste câmpul de luptă se aşternuse o linişte ca de mormânt. Toți se rugau la Dumnezeu pentru a ieși vii și victorioși din înfruntarea cruntă ce avea să se desfășoare și toți își puseseră speranța în mintea strategică a generalului. Un sunet asurzitor, tăios, înfiorător străpunse liniștea mormântală: o mitralieră inamică țăcănea sălbatic spre flancul de vest, iar lupta începu.
Totul se desfășura în favoarea noastră, a românilor, iar planul generalului părea să aibă succes, dar sorții, deodată, n-au mai fost cu noi, lupta luând o întorsătura tragică… Soldații noștri cădeau secerați de gloanțe, iar mitralierele inamice nu mai conteneau. Dușmanii erau de trei ori mai numeroși și aveau armament superior.
Într-o clipă de neatenție, generalul, care intră el însuși în luptă, pentru a-i îmbărbăta pe soldați, nu îl observa pe neamțul ascuns după un copac, și un glonț îi stăpunse inima fulgerător, acesta căzând la pământ. M-am prăbușit împreună cu el și, dacă aș fi putut, aș fi plâns… dar eu nu sunt decât o cască de război… Nu îmi venea să cred că stăpânul meu cel curajos și inteligent fusese răpus de inamic…
Totul era din ce în ce mai sumbru. Peste câmpia însângerată se auzeau gemetele de moarte ale soldaților ce treceau prin chinuri groaznice. Oamenii, cu sutele, cădeau la pământ unul după altul parcă fără încetare, într-o baltă de sânge cald. Multe vieți tinere au fost pierdute în acea zi îngrozitoare. Doi soldați curajoși, aflați în preajma generalului, au încercat să-l salveze, trăgându-l în afara frontului. Dar generalul știa că nu mai avea scăpare. Cu ultima suflare, el le-a transmis ultimul său ordin: să nu se abată de la strategia stabilită, deoarece aceasta nu este decât o diversiune, iar inamicul urma să fie lovit dinspre est de trupele române, deoarece acolo își slăbise apărarea, masând trupele înspre vest. El le mai spuse să nu se retragă și nici să nu fugă, pentru că românii vor câștiga această luptă, dar dacă ei doi va fi să moară, să știe că au făcut-o cu onoare! Apoi ochii i se încețoșară, glasul îi pieri și moartea se înstăpâni în ochii săi îndreptați spre cer, parcă liniștiți de gândul că și-a făcut cu cinste datoria față de țara sa.
Eu am rămas mulți ani în acel loc părăsit, chiar dacă lupta se sfârșise exact cum spusese generalul înainte de a muri. Am așteptat necontenit ca cineva să mă găsească, însă speranța mea s-a transformat cu timpul, căci pulberea pământului m-a acoperit și nenumărate ploi m-au udat. Atunci când îmi acceptasem soarta crudă și nemiloasă, un miracol s-a întâmplat: un arheolog amator m-a salvat, a avut grijă de mine și m-a curățat cu mare atenție, de parcă îi era frică să nu mă sfărâm în mâinile lui mari și puternice. Apoi m-a așezat la loc de cinste într-o vitrină uscată, capitonată cu catifea roșie, lângă alte artefacte, lucruri tot din colecția generalului pe care l-am îndrăgit atât de mult.
Astfel am ajuns să fiu un exponat de valoare în această colecție și le sunt recunoscătoare tuturor celor care mă privesc și sunt dispuși să-mi asculte povestea, așa ca tine, dragă vizitatorule!

Concurs – Beatrice Chirilă – creație literara „Istorie și Istorii” (3/6)

In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook a Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri.

Muzeul care prinde viata”
– Beatrice Chirilă – Clasa a VI-a

Perspectiva Căștii:
Sunt zguduită într-o cutie. E întuneric. Nu pot vedea nimic. Nu știu ce se întâmplă sau unde mă aflu. Vreau ca totul să se termine și să mă întorc acasă, în vitrina de sub geamul muzeului.
Zguduiturile s-au oprit. Se face liniște. Aud doar vocile unor oameni. Nu cunosc vocile acestea, cu toate că am auzit foarte multe voci în viața mea. Nu pot înțelege ce vorbesc, dar presimt că nu îmi va plăcea. Se face lumină. Îl zăresc pe noul meu proprietar. Nu sunt la muzeu, și nici într-un loc cunoscut. Mă aflu într-o clădire mare, cu multe uși și scări. Sunt dusă într-un hol spațios, cu o mulțime de vitrine goale, care parcă așteaptă să fie gazdele unor exponate.
Omul care m-a adus până aici deschide cu grijă vitrina. Mă așază atent pe o pernuță roșie. Lângă mine se află o etichetă cu numele meu: „Cască Adrian”. Omul pleacă pentru a aduce și alte exponate. Vitrinele par că prind viață. Sunt colorate într-un roșu−pământiu de parcă rugina a decis să spună o poveste tristă și trecută. Simt parcă cum în tăcerea ce s-a lăsat în jur mă trece un vag fior de răcoare. Ceva anume din tot ce mă înconjoară îmi trezește sentimente parcă nemaitrăite. Vreau dintr-odată să împărtășesc cuiva, să însoțesc pe cineva pe urma poveștilor trăite și văzute care mi se înfățișează brusc atât de vii și dureroase. Realizez deodată că sunt parte a unui tezaur, că sunt de fapt un exponat de muzeu, alături de alte relicve din perioada Primului Război Mondial, expuse în acest loc necunoscut pentru mine, dar totuși atât de familiar….
Instantaneu, lumina crește în intensitate și se aud zgomote de uși ce se deschid. Holul începe să se umple cu oameni de toate vârstele. Aceștia se așază pe scaunele pregătite, pentru a asculta un discurs, cel mai probabil în legătură cu Marele Război.
În scurt timp începe discursul invitatului specialist în istorie.
Am avut dreptate în legătură cu discursul! chiar este legat de Primul Război Mondial. Acum simt că și povestea mea e parte din discursul pe care îl aud ca pe un ecou. Cuvintele oratorului îmi aduc în față imagini amestecate, sunete bubuite, urlete și vaiete, miros de fum și pământ răvășit.
Nu durează mult și cei de la tribună îi îndeamnă pe invitați să privească exponatele și să le afle povestea. Încă sub vraja cuvintelor abia rostite, oamenii se îndreaptă murmurând spre vitrinele pline de istorie. Pentru mine, toți par identici cu cei văzuți la muzeu: interesați de istorie, în general, fără să caute ceva anume. Încă aștept să văd o persoană care să se uite la o singură piesă de muzeu, știind că acea piesă e ceea ce căuta. Nu știu dacă voi vedea așa ceva azi, dar sper că da. Și mai sper că o să-mi împărtășesc povestea.
Zeci de oameni se uită la fiecare vitrină. Majoritatea se îngrămădesc la vitrina cu săbii, pumnale și grenade. Uneori, mă simt inutilă. Nimeni nu se îngrămădește la vitrina cu căști de luptă. Simt că nu mai am nici un scop. Scopul meu a fost să îl protejez pe soldatul care m-a purtat, care a luptat pentru țara sa, care a murit ca un adevărat erou, apărându-și patria. Acum sunt alte vremuri, stau într-o vitrină fără să fac ceva important. Doar stau și mă uit la vizitatorii muzeului, pentru care par invizibilă.
În timpul petrecut în vitrina necunoscută, am tras cu urechea la ce se vorbea în jurul meu și nu mi-a fost greu să realizez că mă aflu într-o școală, pentru o expoziție temporară. Mi-a plăcut foarte mult faptul că toți copiii văzuți până acum au venit nesiliți de nimeni la o expoziție istorică. Mă bucură enorm de mult faptul că elevii nu și-au pierdut (așa cum credeam), pasiunea pentru istorie. Totuși, ceea ce m-a întristat din nou este faptul că încă nu am văzut nici un copil care să spună: „Asta e ceea ce caut!” După ce acest gând mi-a străbătut mintea, ochii mi se ațintesc asupra unei fetițe de 12-13 ani, cu părul roșcat și bogat. Întâlnesc ochii ei verzi ce se aprind când vede vitrina în care mă aflu. Tresar…

Perspectiva Corinei:
Mă trezesc. E ora 10:30. Trebuie să ajung la școală în 30 minute! Mă dau jos din pat, fug să mă spăl pe dinți, îmi periez părul, iau primul tricou pe care îmi cad ochii și primii pantaloni găsiți în dulap și mă grăbesc spre școală. Nu am timp să mănânc, așa că îmi voi cumpăra un covrig în drumul meu.
Au trecut 10 minute. Stau la un rând interminabil de persoane. Toți își cumpără covrigi! Se pare că tot orașul a început vreo dietă specială! Șirul de oameni din fața mea începe să dispară, până când ajung și eu în față. Îi cer vânzătoarei un covrig, iar ea îl împachetează bucuroasă. Înșfac covrigul și las banii pe tejghea. Continui să alerg spre școală. Expoziția începe în 5 minute… sper că am timp să ajung. Intru în școală. Merg în holul central, locul unde se desfășoară expoziția. Sunt o mulțime de oameni așezați pe scaune. Caut repede un loc liber pe scaune și mă așez, alunecând ușor ca o stafie, pe el. Discursul pregătitor nu a început încă. M-am încadrat perfect în timp. Începe și discursul… e despre Primul Război Mondial și urmele adânci lăsate în istoria acestei țări și al acestui neam. Sunt fascinată. În minte mi se desfășoară un film plin de acțiune: soldați români luptând și împotrivindu-se ciuntirii țării și înjosirii acestui neam; sute de morți, răniți, orfani și văduve. Soldați răcnind de încurajare, lătrat de mitralieră, miros de pământ răvășit și sânge. O imagine atât de dură, dar atât de fascinantă, atât de tristă și totuși atât de eroică… înălțător. Nici nu am simțit când a trecut timpul. Discursul s-a sfârșit. Acum, suntem invitați să vizualizăm exponatele. Grenade, săbii, pumnale, obuze de tun, insigne, obiecte personale și vestigii ale acestui episod de istorie.Toate sunt interesante, dar nu-mi rețin atenția în mod special. Ajung la ultimele vitrine. Într-una, zăresc o Cască Adrian. Mă îndrept ca vrăjită spre ea. Mă uit plină de interes și curiozitate la acest obiect. Știam din ceea ce citisem câte ceva despre istoria echipamentului purtat de armată română în timpul Primului Război Mondial. Casca Adrian a fost un „cadou” din partea Franței, țară-aliat care a echipat armată română, susținând-o cu armament și îmbrăcăminte militară. Casca era inițial purtată de armata Franței. Înainte de Căștile Adrian, soldații români purtau chipiuri din pânză, a căror eficiență împotrivă loviturilor în zona capului era egală cu zero.Un reprezentant al muzeului se aproprie de mine și mă întreabă dacă mă poate ajută cu ceva. Îi cer câteva informații suplimentare despre cască. Reprezentantul îmi oferă informațiile cerute, plin de bucurie. Îmi spune că această căscă a aparținut Maiorului Virgil Bădulescu, din batalionul Vânători de Munte. Muzeologul scoate o cheie din buzunar și descuie vitrina. Ia în mână casca și mi-o pune pe cap. E foarte grea. Oare e atât de grea de la încărcătura sa istorică? Simt o legătură specială cu această căsca. Îmi aduce aminte de ceva… sau poate de cineva. Îmi dau casca jos și o miros. Miroase a rugină și a ceva ciudat…oare a praf de pușcă? Probabil așa mirosea războiul. Îi mulțumesc din suflet muzeografului pentru experiența de neuitat. Acesta îmi înmânează un bilet pe care sunt scrise datele cunoscute despre “Maiorul” a cărui cască am purtat-o pentru câteva momente. Pe bilețelul primit era un citat: „Istoria ne-a uitat acolo în tranșee, departe de casă, departe de acasă. Atunci când trupul este înghețat, doar sufletul îi dă speranță, doar amintirile. Nume pe cruci al căror număr nu le știe nimeni. Am plecat atâția şi nu s-a mai întors niciunul. Când au murit ai noștri, am murit şi noi cu adevărat, ne-a murit amintirea, ni s-a stins povestea, acum suntem doar litere tocite undeva departe şi uneori, imagini șterse și pătate de vreme, suntem un Gheorghe, un Ion, un Vasile, un tată, un fiu, un frate, suntem pământ, din noi răsare iarba şi peste noi se topește zăpada şi în orice şanţ şi orice groapă ne-a ascuns moartea, doar amintirea voastră ne învie, căci sufletul înseamnă acasă.
De aicea de sus nu se vede dacă am câştigat războiul ăsta şi dacă acum moartea mea are o urmare bună. Din 11 august 1917, de când m-am prăpadit, până azi, nu ştiu dacă sunteţi uniţi în ţară, dacă vă e bine, dacă mai sunteţi români sau nu voi, urmasii mei. Din când în când, de aici de sus mai simt vânturarea oaselor mele pământeşti rămase pe dealul de la Cireşoaia, îngropate fără slujbă şi fără împărtăşanie sau lumânare, de obuzele nemţeşti ce au căzut în amiaza aia nenorocită. M-au amestecat cu ţărâna până m-au acoperit de tot. Muierea n-a mai avut ce îngropa, m-a îngropat pământul singur. Primăvara, când ţăranii mai ară pământul, mai trag la lumină cu plugul câte un os de-al meu. Ai ce mă furnică aici sus unde sunt. Simt căldura soarelui de primavară cum bate pe oasele mele albe şi pământul reavăn de mă împresoară răcoros. Apoi grâul creşte rădăcini firave din jurul oaselor mele, mă gâdilă şi se înalţă peste mine de-mi tine răcoare. Cel mai mult îmi place când pe deal, vine lume la secerat şi vorbeşte sau cântă. Se vaită de multe lucruri care nu merg bine, înjură şi blastemă ţara asta şi traiul lor nenorocit, dar toate astea o fac în limba română. Aşa știu şi eu că nu am murit degeaba. ”Puterea textului m-a mișcat foarte tare. Înainte să merg acasă, am trecut pe la bunica, pentru a o întreba despre acest maior…Virgil Bădulescu. Când eram mică, obișnuia să îmi povestească despre un str-stră bunic de-al meu care a luptat într-un război foarte mare. Pe atunci nu eram pasionată de istorie și nu puteam reține informații complicate. Se pare că informațiile din copilărie s-au dovedit a fi de ajutor. O întreb stăruind pe bunica despre Maiorul Virgil Bădulescu. Vreau și parcă trebuie să aflu mai mult despre acest om. Ochii bunicii se umplu de mândrie, dar și de lacrimi. Brusc, amintirile bunicii parcă prind viață și îmi spune cu un glas aproape tremurând că a fost bunicul ei, iar eu se pare ca sunt strănepoata acestuia. L-a cunoscut doar o perioadă scurtă din viață, dar a fost cel mai curajos om întâlnit de ea. După încă câteva ore petrecute la bunica, ajung acasă și îi povestesc mamei tot ce am descoperit în această zi. Mamă zâmbește și-mi săruta fruntea cu drag, spunându-mi: „Draga mea, asta înseamnă istoria… să descoperi lucruri care te uimesc, care te fac să iubești trecutul și să respecți cum se cuvine acest neam .” Astăzi am ajuns să simt ce înseamnă valoare, curaj, dăruire, națiune și mai ales mândrie față de neam, față de înaintași, față de țara. Acum încep să înțeleg de ce se spune cu mândrie națională că acesta e Anul Centenarului și de ce toți românii ar trebui să cinstească cu dragoste jerfa acestor eroi pentru mărirea neamului românesc. Eu una, sunt mândră că sunt româncă!