In luna Aprilie 2018, a avut loc o expoziție de relicve de război la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, în cadrul proiectului „Istorie și Istorii”, coordonat de Ramona Palade-Jitaru si Mocanu Ramona. Exponatele au fost puse la dispoziție de membrii Asociației PROSPECTORII ISTORIEI.
Urmare a acestei activități, realizata în spiritul Centenarului, a apărut prima ediție a revistei „Labirintul Ficțiunii”, cu tema „100 de ani de istorii ale familiei mele”
In următoarele 6 zile, vor fi publicate aici sase din poveștile elevilor care au articole publicate în aceasta revista, poveștile fiind o prima selecție pregătită de membrii asociației, urmând ca cele mai multe aprecieri sa obțină premiul care va consta în 5 piese autentice (surpriza, vor fi arătate în ziua acordării) descoperite de membrii Asociației Prospectorii Istoriei pe frontul răsăritean din primul război mondial.

Regula concursului: premiul va fi acordat povestii cu cele mai multe aprecieri pe pagina de Facebook Asociației Prospectorii Istoriei. (nu se iau în considerare aprecieri pe alte pagini)
Poveștile le vom face publice începând cu data de 12 Ianuarie 2019, cate una în fiecare zi, pana la data de 17 Ianuarie 2019
Premiul va fi desemnat în data de 31 Ianuarie 2019, aceasta fiind ultima data ca va fi luata în considerare pentru numărul de aprecieri

„Bǎtǎlia de la Mǎrǎșești”- Stefan-Lucian Apostol – Clasa a V-a

Într-o zi, pe la sfârșitul lunii aprilie, am mers cu tata sǎ vizitǎm expoziţia de obiecte militare din Primul Rǎzboi Mondial, organizatǎ la școala noastrǎ, care sǎ ne aminteascǎ împlinirea a 100 de ani de când s-a încheiat. Bineînţeles, eram foarte curios sǎ vǎd acele obiecte deoarece auzisem multe povești ţesute în jurul marelui rǎzboi. Mama s-a nǎscut în Vrancea și, de câte ori trecem prin faţa Mausoleului de la Mǎrǎșești, îmi mai povestește câte ceva despre luptele care s-au dat acolo. Am vizitat și Mausoleul, așa cǎ nu eram chiar strǎin de istoria și istoriile din jurul marilor bǎtǎlii care purtate pe acele meleaguri. Am aflat deja despre Generalul Ieremia Grigorescu, Generalul Averescu, Ecaterina Teodoroiu, Soldatul Necunoscut, sau despre oameni obișnuiţi, care, prin sacrificiul lor, au reușit sǎ scrie istorie într-un loc atât de puţin cunoscut, precum orașul Mǎrǎșești. Când am ajuns la școală, expoziţia era înţesatǎ de copii. Tata, absolvent de academie militarǎ, a început sǎ completeze explicaţiile date de cǎtre ghid. Bombele stǎteau aliniate undeva lângǎ o vitrinǎ și mǎ înfiorau cu capetele lor din metal. Mi se pǎrea cǎ le aud explodând, că văd lume îngrozitǎ fugind în toate direcţiile, copii plângând… Bucățile acelea fusiforme de metal erau ca niște îngeri ai morţii cǎzuţi din cer. Deasupra lor, în vitrinǎ, erau expuse pistoale, puști și baionete.

Privind exponatele, mi-am amintit cǎ și tata avea o baionetǎ pe care o pǎstra. Era de la strǎbunicul lui, care supravieţuise rǎzboiului, și tata o lustruia când avea timp, spunând povești pe care le auzise și el de la bunici. M-am gândit ce curaj trebuie sǎ fi avut acei bǎrbaţi ca sǎ se arunce în lupta corp la corp cu baioneta asupra dușmanului. Mi-au plǎcut și cǎștile de soldat. Chiar am probat una imaginându-mi, cǎ mǎ ascund în tranșee.
………………………………………………………………………………………………………
Dintr-o datǎ, am auzit chiar lângǎ mine un glas cam rǎgușit. Un soldat român, cu faţa obositǎ, cu uniforma gri, tocitǎ și prǎfuitǎ de târâtul pe front, cu mâinile bǎtǎtorite de patul puștii și cu o cicatrice pe obraz, stǎtea lângǎ mine, scrutând cu mâna la ochi liniile inamice.
Astǎzi cred cǎ nu vor ataca. E Paștele și la noi, și la ei. Ar trebui ca Dumnezeu sǎ ne acorde un rǎgaz, sǎ își îndrepte faţa cǎtre noi și sǎ nu curgǎ sânge într-o zi atât de sfântǎ..
Eram atât de uimit încât nu am reușit sǎ leg douǎ cuvinte.
Cine sǎ atace ? am reușit totuși sǎ bolborosesc.
Cum cine? Nemţii! Vor sǎ spargǎ linia frontului pe aici. Nu putem sǎ îi lǎsǎm. Dacǎ trec de noi, nu vom mai exista ca ţarǎ. Miza e foarte mare. Trebuie sa fim atenţi.
Când au atacat ultima datǎ nemţii? am întrebat eu ca într-un vis.
În Joia Mare, când toţi ascultam Cele Şapte Evanghelii, ca toţi creștinii. Dar ce știi tu?! Vǎd cǎ nu ești de pe aici.
Așa e! Sunt cu tata! Ce s-a întâmplat când au atacat nemţii? Unde suntem?
La Mǎrǎșești. Îți cauţi tatǎl, fratele, copile? Au cǎzut mulţi în ziua aceea. Fii, fraţi, taţi… Pentru cǎ acum e liniște, o sǎ îţi povestesc. Era pe înserat. Soarele scǎpǎta la apus ca un glob de foc care înroșea tot cerul. Era o luminǎ stranie, roșiaticǎ. Se auzea doar glasul preotului povestind Cina cea de Tainǎ a lui Iisus. Înțepeniți în locurile noastre, ne aminteam cu toții de copilǎrie, de bisericǎ, de ouǎ roșii și cozonaci… Atmosfera pǎrea înţepenitǎ între cele douǎ dealuri. Pǎdurea de stejari, falnicǎ, foșnea încet în adierea vântului. Fusese o zi cǎlduroasǎ și pǎrea cǎ va fi o noapte liniștitǎ. Luceafǎrul de searǎ începuse sǎ scânteieze ca o candelǎ pe cer. Îţi închipuiai cǎ aici domnește pacea. Doar sunetul lingurilor din gamele, metalic, fǎcea simţitǎ prezenţa altor oameni − cǎci se fǎcuse ora mesei. Între aceste douǎ dealuri aveam noi tabǎra, soldaţii Armatei Române ce ne încǎpǎţânǎm sǎ apǎrǎm ce a mai rǎmas din România. Dar, dintr-o datǎ, liniștea dintre cele douǎ dealuri a fost spartǎ de un trǎznet. Scântei, pietre și pǎmânt zburau peste tot, acoperind soldaţii care se odihneau ascultând slujba sau scriau familiilor. A fost un atac-surprizǎ al nemţilor care ne-a prins nepregǎtiţi. O rafalǎ de mitralierǎ a început sǎ batǎ sacadat, secerând soldaţii care nu au apucat sǎ se adǎposteascǎ. Zgomotul obuzelor era asurzitor. În toatǎ aceastǎ învǎlmǎșealǎ se auzi un strigat atât de clar și dârz : «Pe aici nu se trece!» A început bǎtǎlia corp la corp. Scrâșnetul baionetelor pǎrea un zǎngǎt de clopot. Am luptat în cǎmașǎ, fǎrǎ sǎ mǎ uit unde lovesc. Un copac a luat foc de la o grenadǎ și fumul a învǎluit pǎdurea într-o pâclǎ deasǎ. Am simţit cǎ ceva îmi arde obrazul. Un glonţ rǎtǎcit mi-a lǎsat o amintire. Când m-am dezmeticit, un zid de oameni apǎra cele douǎ dealuri și pǎdurea în flǎcǎri. Atacul nemţilor a fost respins. Natura a început sǎ plângǎ, mângâind trupurile celor cǎzuţi cu o ploaie mǎruntǎ, blândǎ… Liniștea s-a așternut din nou, o liniște sinistrǎ care îngheţase strigǎtele de durere și suferinţǎ. Stelele au apǎrut pe cer, luminând calea celor adormiţi. Așa a fost în ziua aceea. Întotdeauna, pǎmântul va plânge aici, iar florile vor alina cu frumuseţea lor durerea celor rǎmași… Cum ziceai că îl cheamǎ pe tatǎl tau, copile?

vor alina cu frumuseţea lor durerea celor rǎmași… Cum ziceai că îl cheamǎ pe tatǎl tau, copile?
………………………………………………………………………………………………………
Ce ai rǎmas așa? zise tata, râzând. Cred cǎ am vǎzut tot ce era de vǎzut. Mǎ simt tare mândru și un pic trist. Oare când vom învǎţa cǎ rǎzboiul înseamnǎ moarte și durere ? E timpul sǎ mergem!
Tatǎ, eu…
Da, știu! Nu ai cum sǎ nu îti imaginezi o bǎtǎlie în mijlocul unor aseamenea obiecte și mai ales dupǎ ce ai vǎzut și auzit atâtea.
Afarǎ, soarele strǎlucea. În adierea vântului, încǎ se mai auzea «Pe aici nu se trece!» ca un vers dintr-o doinǎ veche, duioasǎ, în care mama își așteaptǎ fiul sǎ se întoarcǎ de la rǎzboi viu și nevǎtǎmat. Am surâs umbrei unui nor care se pierdea în zare… „Rǎmas-bun și nu uita… Pe aici, nu se trece!” Am strâns cu putere mâna tatǎlui meu:
Sǎ mergem!