Ghimeș, Palanca, Brusturoasa, Sulța și Agăș – descrise în Decembrie 1916.

Dincolo de tendințele uneori puternic propagandistice, având în vedere că acest articol a fost scris într-o publicație maghiară în toiul luptelor de pe valea superioară a Trotușului, sunt menționate câteva aspecte care merită atenția noastră.

Ghimeș și Palanca, zonă de granița cu fostul imperiu, a fost trecută cu ușurință de trupele române odată cu intrarea României în Război și înapoi în retragere, fiind ulterior zona strategică militară pentru rezervele și depozitele de efecte de război ale trupelor austro-ungare și germane începând cu finalul lunii Septembrie 1916.

Pe dealurile împădurite, în fiecare zi, ei desfășoară operațiuni care sunt doar menționate în raportul de război, dar care, cu toate acestea, joacă un rol notabil în lupta victorioasă împotriva României. (…) Defileul îngust care formează poarta părintească de intrare în România la poalele vechiului castel Rákóczi din Ghimes se lărgește într-o vale înconjurată de dealuri muntoase pe teritoriul Moldovei. Drumul din defileu, care era în stare excelentă până la granița din Ungaria, este imediat complet surpat pe partea românească. Peisajul împădurit vast de pe ambele maluri ale Trotușului, pădurile dense și vaste, aparțin familiilor Ghika și Stirbey, înrudite îndeaproape. Aceste familii erau preocupate nu atât de drumuri, cât de căile ferate necesare pentru transportul lemnului, care era de o valoare imensă. (…) Clădirea căii ferate, cu podul de cale ferată aerisit și vopsit în gri, clădirea frumoasă a gării și terasamentul construit din belșug din blocuri uriașe de piatră, datorită marii influențe a prinților bogați care controlează guvernul, sunt singurele reminiscențe de cultură în această pustietate dezolantă a Carpaților. Țăranii – dintre care niciunul nu se află aici acum, desigur – trăiesc în colibe sordide și dărăpănate, ale căror acoperișuri de paie, distruse de furtună, vorbesc despre o sărăcie cruntă. Nici satele mai mari, situate de-a lungul liniei de cale ferată, nu arată mai bine. Primul se numește Palanca, unde în urmă cu două luni, la începutul ofensivei împotriva României, invadatorii au capturat primele depozite de alimente. Nu au găsit mare lucru în depozite, deoarece zona era săracă, iar proviziile erau destinate doar pentru nevoile trupelor românești care luptau în zonă. În afară de asta, cum luptătorii noștri nu erau răsfățați, au fost foarte mulțumiți de pradă, ceea ce a facilitat mult transportul trupelor care înaintau.

Brusturoasa, un sat greu încercat în luptele din 1916-1917. A fost complet evacuat înaintea luptelor, iar ceea ce a rămas în urmă a fost pârjolit de focurile de artilerie și de rechizițiile care s-au făcut de trupe. Un sat flancat de culmi muntoase puternit fortificate de trupele austro-germane pe de o parte și româno-ruse pe de altă parte. Un sat care a pierit și a renăscut după război.

Drumul Trotușului continuă spre sud-est. Cel mai apropiat sat, Brusturoasa, arată ceva mai bine, cel puțin are o școală și o primărie construită din piatră, care ar face cinste oricărui sat din Europa de Vest. Pe timp de pace au fost mulți maghiari, aproximativ 300, care au devenit cetățeni români, dar și-au păstrat loialitatea față de vechea țară în limba lor. (…)

Sulța, un sat care a trecut de asemenea prin focul luptelor intense; de aici se deschide o vale care au profitat trupele austro-ungare pentru a învălui trupele românești și ruse și pentru a putea face joncțiunea cu zona Dărmănesti și Valea Uzului.

Valea se lărgește, devenind o vale îngustă, înconjurată pe toate laturile de dealuri împădurite, cu o ieșire îngustă care duce spre sud-est, spre Comănești. Această parte a văii, împreună cu terenul înalt adiacent, este scena actuală a recentei și dureroase ofensive rusești. În centrul văii se află satul Agas, cu mica sa biserică construită pe un deal jos; în dreapta se deschide valea Sulta, scurtă și în creștere abruptă, iar în stânga valea Agas duce spre est în dealurile împădurite. Ce fortăreață! Cea mai dificilă porțiune a câmpului de luptă Trotus este aici. păduri străvechi, cu arbuști joși, înalți și dens împletiți, poteci înguste, abia vizibile, traversate de uriași giganți de copaci doborâți de furtună. Este aproape imposibil să progresezi aici pe zăpadă adâncă,

Agaș, locul în care a avut loc atacul îndrăzneț al Colonelului Boian, aflat în fruntea Brigăzii 14 Infanterie la data de 16 Octombrie 1916. Un sat care a fost aproape complet distrus, fiind supus tensiunilor permanente in luptele din anii 1916 și 1917.
Foarte interesantă este descrierea vilei Ghika aflată pe malul stâng al pârâului Agas. Informațiile despre această clădire lipsesc aproape cu desăvârșire, neexistând imagini, planuri sau alte detalii. Astăzi acolo mai există doar câteva ruine.

În ciuda luptelor crâncene, nu există prea multe pagube în valea sălbatică și împădurită. Chiar și cele două „castele” care, pe timp de pace, îi găzduiesc pe stăpânii din zonă, nu au suferit prea mult la exterior. De altfel, o cabană de vânătoare a unui prinț român nu trebuie înțeleasă ca o clădire magnifică, pentru că aici, de exemplu, o astfel de cabană s-ar mulțumi cu denumirea mai modestă de cabană de vânătoare. În plus, familia Stirbey era destul de modestă în ceea ce privește mobilierul și punea accentul pe confortul satului mai degrabă decât pe ornamentele exterioare, ceea ce nu are prea mult sens într-o țară atât de îndepărtată de jumătate din Europa. Dar deja prințul Ghika, care era o veche cunoștință a dușmanilor țării sale încă de pe vremea când era consul general al României la Budapesta și mai târziu ambasador la Viena, a găsit de cuviință să ridice în pădurea virgină de pe Valea Agasa o clădire pseudo-bizantină, cu o cupolă mică și aurită, care forma o adevărată fortăreață subțire. În interior, o mare parte a clădirii a fost distrusă de lunile de lupte, iar curioasa „cameră maură”, a cărei falsă eleganță nu poate face rău nimănui, a fost, de asemenea, distrusă. Altfel, Castelul Ghika și împrejurimile sale par o reamintire a României, unde bogăția imensă, sărăcia cea mai abjectă și comorile nemaivăzute ale naturii nu s-au putut înțelege niciodată și au devenit o supraîncărcare culturală care a degenerat în lipsa de gust.

sursa citata: Pesti Naplo, 23 Decembrie 1916

Despre importanța acțiunilor militare de pe valea superioară a Trotușului s-a scris foarte puțin, însă vom încerca să completăm aceste lipsuri de informație istorică cu rezultatele obținute în urmă cercetărilor în teren și in arhivele militare naționale.

Vom reveni cu noi informații interesante in scurt timp.