Xenia Mămăligă – măicuța eroină de la Diaconești

Maica Mina, un erou al rezistenței

Xenia Mămăligă, cunoscută ca Maica Mina de la Diaconești (26 octombrie 1922 – 13 iulie 2019) a fost al doilea copil al colonelului Mina Mămăligă, ofițer în Armata Regală, și al soției sale Sempronia. În timpul anilor de liceu făcuți la Lugoj, a fost implicată în mișcarea creștin-naționalistă a epocii; în anul 1940 a absolvit Facultatea de Chimie Industrială, devenind asistent universitar la Catedra de chimie biologică a Facultății de Biologie din București.

Exemplul pe care îl dădea studenților era însă revoltător pentru regimul comunist proaspăt instaurat: tânăra profesoară venea la cursuri cu crucea la gât, refuza să participe la lecțiile de marxism obligatorii pentru cadrele didactice, iar duminica dimineața, în loc să iasă, ca toți cetățenii Republicii, la „muncă voluntară” impusă de partid, mergea la Sfânta Liturghie.

La începutul anilor ’50, când prigoana ateistă era în toi, când la Pitești și Gherla se făcea cruntul experiment al reeducării, ea a avut curajul să ascundă în casă, în interiorul unui fotoliu, poeziile religioase ale preotului martir Ilie Imbrescu, mort în închisoarea de la Aiud. Părintele Ilie scrisese aceste poezii în temniță și le ascunsese în căptușeala unui palton, fiind acolo descoperite de soția sa care ceruse hainele sale ca să se încredințeze că părintele nu mai era în viață. Deși se știa supravegheată, Xenia a primit să le păstreze. În timpul anchetei, încredințând din nevinovăție această taină unei informatoare anume introdusă în celulă cu ea, Xenia a fost silită prin metodele practicate în anchetă să declare unde erau ascunse poeziile pe care apoi mai târziu, Securitatea le-a descoperit, le-a confiscat și a făcut din ele singurul cap de acuzare important împotriva ei. După zeci de ani, Maica Mina se bucura ca un copil că în felul acesta Securitatea salvase poeziile: „Dacă nu le-ar fi găsit ei, cine știe unde ar fi ajuns fotoliul și li s-ar fi pierdut definitiv urma! Dar așa, le-am găsit, frumos ordonate, în dosarul meu de anchetă, după ’90!”.
A fost arestată în anul 1960. Primul an de detenție l-a petrecut la închisoarea Uranus din București, pentru a i se întocmi dosarul de anchetă. Acolo, după mai multe luni, ca să justifice condamnarea grea pe care voia cu orice preț să i-o dea, Securitatea a izbutit să o facă să semneze niște declarații false. Ca urmare, a fost condamnată la 10 ani de temniță grea pentru uneltire împotriva ordinii sociale.

Despre anii petrecuți în închisoare, Maica Mina povestea foarte puțin, mai bine-zis aproape deloc și întotdeauna cu osândire de sine, spunând că nu se compară pătimirile ei cu ale băieților trecuți prin Pitești, Gherla și Aiud, ori cu ale fetelor care își executaseră integral condamnarea. Când am insistat, în chip oarecum nepotrivit, să ne spună ce s-a întâmplat în acele anchete, cum de au reușit să o facă să-și semneze propria sentință, maica ne-a răspuns cu finețe: „Eram obosită, eram așa de obosită în anchete, noapte de noapte, și nu mai rezistam, ajunsesem la o slăbiciune fizică și psihică, și atunci am semnat”. „Maica Mina”, am insistat neîncrezătoare, „dar era în joc viața sfinției voastre…”. Atunci, prima și singura dată, am văzut în ochii senini ai maicii o durere răscolitoare: „Mă loveau în cap, aproape la fiecare anchetă mă băteau în cap. Dădeau, dădeau…”. Și repede, scuturându-se de întunericul amintirilor, a adăugat: „Dar astea sunt lucruri care nu trebuie spuse!”.
De la Uranus a fost transferată la Jilava, apoi la închisorile de femei de la Arad și Oradea. La Oradea, refuzând orice compromis față de acțiunea de reeducare, i s-a interzis să mai comunice cu fiica părintelui Boris Răduleanu, închisă inițial în aceeași celulă cu ea. Ca urmare a fost izolată, a făcut greva foamei și apoi greva tăcerii, refuzând orice comunicare cu administrația, ofițerii închisorii și cu oricine. Atunci, în numele „grijii umanitare” a regimului, au început să-i administreze niște injecții cu „polivitamine”. Temându-se ca îndărătul lor să nu se ascundă metode chimice de influențare a creierului – lucru pe care, așa cum s-a confirmat ulterior, Securitatea îl practica nu de puține ori – Xenia a refuzat să le mai facă. Și, pentru a nu-i fi administrate în timpul somnului, se silea din răsputeri să nu doarmă aproape deloc. Arma cea mai puternică în această luptă i-a fost Rugăciunea lui Iisus, lucrarea de căpătâi ce dă minții putința de a rămâne trează și nebiruită de vrăjmași.

https://www.familiaortodoxa.ro/2019/08/12/frumusetea-va-mantui-lumea/

Xenia Mămăligă a fost eliberată prin decretul general de grațiere a deținuților politici. Fiind exclusă din rândul cadrelor didactice, a lucrat câțiva ani pe post de laborant chimist în mai multe spitale din provincie. Nu s-a căsătorit; a înfiat însă un copil, pe care l-a crescut și l-a sprijinit până când a ajuns să-și întemeieze propria lui familie. După ce s-a pensionat, a continuat vreme îndelungată vechea colaborare cu Părintele Boris Răduleanu, preot mărturisitor al temnițelor comuniste, la diverse texte și traduceri religioase, pe care le-a publicat după 1990.

Xenia Mămăligă nu și-a dorit niciodată expunere mediatică, chiar a refuzat să povestească apropiaților despre ce a trebuit să suporte în temnițele comuniste. Avem însă acum un documentar excepțional realizat de către Mănăstirea Diaconesti, care ne oferă tuturor un model de viață și ceea ce înseamnă sacrificiul pentru protejarea unor principii de viață.