Portret de erou: Generalul Nicolae Dăscălescu

Moș Culiță, marele General al Armatei Române
28 Iunie 1884 – 28 Septembrie 1969

Participant și în cel de al doilea Război Balcanic, în Regimentul 8 Artilerie Român

Primul Război Mondial:

Luptele de la Agas:
La 1 Aprilie 1916 a fost avansat înainte de termen în gradul de căpitan, Regimentul 4 Artilerie din cadrul Diviziei 7 Infanterie, sub comanda Generalului Cosntantin Prezan. În August 1916 divizia a fost concentrată la Agas, pentru a pregăti lucrările defensive din zona Brusturoasa Palanca, pentru ceea ce va urma în scurt timp: luptele de pe valea superioară a Trotușului. La sfârșitul lunii August 1916, participând la luptele intense pentru ocuparea orașului Miercurea Ciuc, a decis soarta luptelor printr-o serie de fapte și actiunicare i-au dovedit încă o dată capabilitățile de adevărat strateg militar. Pentru aceste fapte de arme și pentru alte acțiuni la care a participat de la începutul războiului, primește „Coroana României”, clasa a V-a, în gradul de cavaler.

Luptele de la Coșna și Cireșoaia (august 1917):
Gheorghe I Brătianu, care a făcut parte din trupele conduse de căpitanul Nicolae Dăscălescu scrie în memoriile sale despre luptele de pe dealul Coșna:

„Pe Coșna s-a dezlănțuit vijelia. Din toate unghiurile zării, tunuri de toate calibrele bat dealul ce se clatină, sub prăbușirea gramezilor de oțel. Lipiți de pământ, de-abia mai ridicăm ochii spre cer. În șuierături amenințătoare, srapnele crapă deasupra noastră, luminând fețele trase de spaimă cu fulgerul spargerii. Cu ropot de grindină, gloanțele stârnesc praful și crengile rupte. Niciun adăpost, niciun șanț; colbul ridicat de explozii plutește ca o negură. Vârtejuri fumurii aruncă pietre și bulgări, izbucnind în sus, spre norii negri și grei ai obuzelor brizante. Suntem zguduiți până în adâncul firii, de-abia mai putem, pe furiș, să respirăm fumul acru și prăfuit”

Tunurile care aparțineau diviziei de artilerie condusă de ofițerul Nicolae Dăscălescu au ocupat înălțimile de pe dealurile Piciorul Porcului și Coșna. Gheorghe I Brătianu povestește în memoriile sale și despre aceste momente:

Ca să sprijinim mai de aproape apărarea crestelor, un tun a fost urcat în cotitura dealului, la suiș. Trage, descoperit, la deznădejde. Tuburile de alamă înnegrite se aruncă grămadă, cu scufiile de cositor ale srapnelelor roșii. Dar iată că se înșiră pe drum un lung alai de sărbătoare. Urcând în lumina soarelui spre tunuri, satul întreg ne cară proiectilele, un șir nesfârșit de copii, de fete, de neveste tinere și bătrâne, de băiețași, se îndreaptă spre noi. (…) Un norod de camesi albe și de tulpane viu colorate a înflorit, că prin farmec, în pustietatea ucigătoare a câmpului de bătălie.

În data de 10 august se recucereste versantul estic al dealului Coșna și dealul Stibor. În 11 august se cucerește vârful Cireșoaia, cu ajutorul Vânătorilor de Munte și a unor trupe din Divizia 7. Din nou, extras din memoriile lui Gheorghe I Brătianu:

Tot mai aproape, lângă vârful Coșnei, răsună îmbătătoare, poruncitoare, goarna asaltului. Uitate nopțile nedormite, oboseală, grijile covârșitoare ale zilelor trecute; urcăm, într-o bucurie fără margini, spre înălțimile recucerite. Iată vechile poziții: poteca e plină de încărcătoare, de măști, de arme. Din loc în loc, pete de sânge s-au închegat în lutul galben. Hârtii, șepci rotunde, mantale, zac rupte printre crengi.

După luptele de pe dealul Coșna și Cireșoaia, Nicolae Dăscălescu a fost înaintat în grad de maior, la comanda Divizionului 1 de 75mm din cadrul Regimentului 4 Artilerie. Pentru faptele sale de arme, comandantul armatei ruse l-a decorat pe Nicolae Dăscălescu cu Ordinul „Sfânta Ana” clasa a 3-a cu spade.

Posedă o educație militară fără umbră și un caracter distins, ce i-au adus afecțiunea și respectul unanim

comandantul Regimentului 4 Artilerie, colonelul Vasile Hentescu

Nicolae Dăscălescu și Erwin Rommel, ambii viitori mari comandanți militari în al doilea război mondial au fost combatanți în luptele de pe dealul Cosna

Al doilea razboi mondial

19 Iulie 1941: fiindu-i recunoscut eroismul și modul în care își conducea trupele din Divizia 21 Infanterie, după luptele de după trecerea Prutului, această divizie a fost citată prin Ordin de zi pe armată de mareșalul Ion Antonescu, fiind şi prima mare unitate căreia i s-a conferit Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a; la postul de comandă din satul Hârtoape, din aşa numită „zona Ţiganca”, şeful statului l-a felicitat personal pe comandant şi i-a prins la piept propria decorație, spunându-i: „Te-ai învrednicit s-o porţi”.

După înverșunatele lupte de la Banská Bystrica, prin Ordinul de zi nr. 310 din 26 martie 1945, semnat de comandantul suprem al armatelor sovietice, V. I. Stalin, la Moscova, trupele Armatei române, sub comanda generalului de corp de armată Dăscălescu, care au cucerit orașul Banská Bystrica, au fost salutate prin douăsprezece salve de artilerie trase din o sută douăzeci și patru de tunuri.

Generalul Nicolae Dăscălescu a avut o permanentă legătură sufletească cu subalternii și soldații, dar și cu Dumnezeu. A fost adesea numit „generalul nostru” și „generalul soldat”, datorită faptului că a fost aproape întotdeauna în linia a frontului, mai puțin la adăpostul comandamentului.

„Pe generalul nostru, domnule, îl găsești oriunde în afară de comandamente. Și, în orice caz, nu acolo unde poți fi în afara primejdiei. De asta îl iubim cu toții. Soldații îl primesc ca pe un frate și ei înșiși îl numesc generalul-soldat. E sufletul armatei noastre, sufletul lor”.

La 23 septembrie 1944, generalul afirma:

„Patria ne-a încredințat cele mai tinere contingente ca să le ducem încet, dar sigur, la eliberarea Ardealului, iar nu să le transformăm în cruci sau invalizi. Sângele românesc este extrem de scump. Orice acțiune trebuie organizată și condusă în cea mai mare siguranță și cu minimum de pierderi”.

Pe când era comandant al Corpului 2 armată, respectând cu strictețe legile internaționale ale războiului care interziceau reprimarea populației civile, a refuzat să-i lichideze pe partizanii ascunși în catacombele Odesei, care organizaseră o mișcare subterană de rezistență. A făcut aceasta cu riscului de a fi el însuși pedepsit cu împușcarea pe loc, fără judecată, apreciind după adevăr și dreptate că ordinul primit în acest sens ar fi avut consecinţe dezastruoase pentru neamul românesc.

Pe frontul din Rusia a salvat viața a peste două mii de locuitori dintr-un sat ce rămăsese izolat între fronturi. Cu multe riscuri, le trimitea soldați încărcați cu alimente, salvându-i de la o moarte sigură prin înfometare. Chiar Înaltul comandament Sovietic a apreciat că „a fost de o bunătate și blândețe rară față de populația civilă, în special bătrâni, femei și copii”. Aceeași comportare profund umană a avut-o pre frontul de Vest, cu locuitorii satelor și orașelor ungare și cehoslovace traversate de trupele române de sub comanda sa, atitudine apreciată prin scrisori de mulțumire și recunoștință adresate comandamentului român.

Însuși generalul povestește: „La intrarea armatei române în Cehoslovacia, am fost în linia întâi de luptă și am fost surprins de absența în satele în care intram a oricărei ființe omenești. După multe cercetări, am găsit oameni ascunși în adăposturi subterane, refugiați de groaza venirii armatei române. Ni s-a confirmat de către populație că elemente necunoscute au făcut propagandă intensă contra armatei române, afirmând că această armată îi omoară pe civili, le scoate ochii, le taie nasul și urechile… această constatare m-a silit să iau măsuri…”. S-a ajuns ca populația cehoslovacă să capete o stimă deosebită, simpatie și admirație pentru armata română și să aducă acesteia cel mai prețios serviciu pe front prin restabilirea comunicațiilor, aducerea munițiilor, prin colaborarea perfectă care s-a realizat între populație și armată. Generalul a primit ulterior numeroase scrisori de mulțumire din partea locuitorilor orașelor și satelor cehoslovace prin care a trecut armata condusă de dânsul.

De la Generalul Nicolae Dăscălescu la Moș Culiță. Și înapoi.

Odată cu instalarea regimului comunist, Generalul Nicolae Dăscălescu a fost judecat de Tribunalul Poporului pentru presupuse crime de război și la 9 septembrie 1946 i s-au pus puținele bunuri personale sub sechestru. S-a constatat însă nevinovăția generalului și la 8 octombrie a fost achitat și i s-a ridicat sechestrul asupra averii sale.
La începutul anului 1947 a primit 5 hectare de pământ recompensă națională de război, ca urmare a decorării cu înaltul Ordin „Mihai Viteazul”, modelul cu spade, pe frontul de Vest. Apoi, pentru aceste 5 hectare, în 1949 generalul avea să fie declarat „chiabur pe raion”. În noiembrie 1948 i s-a suspendat dreptul la pensie, considerându-se că avea o atitudine ostilă regimului, urmând a fi scos din registrele de pensionari. Pentru că avea în proprietate acel lot de pământ recompensă de război, i-au fost impuse cote agricole mari, pe care nu a putut să le plătească din moment ce i se sistase pensia și-i fuseseră naționalizate proprietățile pe care le avea în Piatra Neamț. Astfel, în 1951, a fost arestat și trimis în judecată pentru „sabotaj agricol”, însă a fost achitat de Tribunalul raional Piatra Neamț, care a constatat că i s-au impus cote prea mari, peste legile în vigoare și peste posibilitățile de producție ale terenului.

În 21 noiembrie 1951 a fost arestat și închis la Jilava sub aceeași acuzație pentru care fusese judecat și achitat definitiv în 1946: a dat dispozițiuni excesive cu ocazia aplicării legilor de război (din fișa matricolă penală din 23 noiembrie 1951, în care figura ca deținutul cu numărul matricol 1721). A fost ținut în arest timp de patru ani, fără a fi judecat, fiind eliberat pe 5 octombrie 1955 prin decretul nr. 421/1955 cu privire la grațieri și amnistieri, care a abrogat legea nr. 291/1947 prin care erau condamnate faptele de care el era acuzat.

Mărturiile din perioada detenției îl prezintă ca păzind foarte mult tăcerea. La Jilava, în fața celor închiși în celula numărul 12, a apărut într-o zi un bătrân îmbrăcat în haine țărănești. Gardianul ce-l însoțea le-a spus: „Dânsul zice că este generalul Dăscălescu”. Pronunțase totuși cuvintele generalul Dăscălescu „cu ton admirativ”. Impresionați de aspectul noului venit și cunoscându-i faptele de vitejie, cei din celulă i-au făcut loc lângă fereastră, unde aerul era mai respirabil. Fereastra era bătută în scânduri, apoi urmau gratiile. Un mic pătrat nu era acoperit de scânduri. Pe acolo pătrundea aerul. Firesc, toți i-au pus întrebări despre ce mai este afară. El tăcea și îi privea olimpian, ca pe niște copii limbuți. Aceasta s-a repetat și în celelalte zile. Din când în când, pronunța cu un ton izvorât din adâncul ființei lui, ce avea mireasma înțelepciunii străbune, cuvântul „TĂCERE”. Numai când erau scoși la „plimbare” sau duceau împreună hârdăul, rupea tăcerea și spunea: „E rău în țară, e iad. Rușii distrug oștirea țării, ofițerimea noastră zace în închisori sau își caută în umilință bucata de pâine”. Alteori spunea aceasta și despre floarea intelectualității române.

Nu s-a pus pe sine înaintea celorlalți și nu a primit a fi socotit nici de ei cu vreo oarecare întâietate. Gândindu-se că fiind bătrân nu va putea rezista fizic, cei din celulă s-au hotărât să cedeze câte o parte din mâncarea lor generalului. Neștiind că toată viața lui s-a hrănit doar cu o bucată de pâine, un ceai, un morcov, o ceapă, rar câte o bucată de brânză, au rupt toți câte o bucățică din feliuța lor de pâine, iar bucățelele le-au dat generalului, cu rugămintea de a le primi, deoarece unul ca el trebuie să supraviețuiască. Refuzând această generoasă ofertă, generalul le-a spus: Domnii mei, fiecare să mănânce atât cât i se dă. Toți trebuie să supraviețuim. Și nu au ei atâta putere ca să ne zdrobească.

Cei care au stat cu el la Jilava l-au descris ca fiind un om „extraordinar”, cu un moral „extraordinar”. Îi încuraja, spunând: Pe cine-i curat la suflet îl va ajuta Dumnezeu. A primit fără răzvrătire nedreptatea și suferința, dar și fără deznădejde, mergând înainte prin credință. Spunea: „Dacă Țara apreciază că generalul Dăscălescu trebuie să ducă viață de râmă, eu mă supun și nu permit nimănui să modifice ceea ce Țara socotește că eu merit!”. Însă cei care i-au determinat acest martiriu nu reprezentau Țara.
A fost eliberat pe 8 octombrie 1955, fiind găsit nevinovat.

Blândețea Sfântului ierarh pe care îl avea ca patron și ocrotitor s-a întipărit tot mai mult pe chipul său odată cu vârsta bătrâneții, iar cei apropiați au început să-i spună Moș Culiță.

Generalul Nicolae Dăscălescu a fost înmormântat, la ordinul conducerii Ministerului Forțelor Armate cu onoruri militare, în prezența a peste 10000 de oameni, în cadrul unei ceremonii organizate de statul comunist. Sicriul său a fost transportat pe un afet de tun.

După nenumărate fapte de vitejie și de iubire față de semeni și de Patrie, generalul Nicolae Dăscălescu a murit singur și sărac după ce a fost hărțuit de regimul comunist timp de mai bine de un deceniu. Noi suntem datori să îl condamnăm la neuitare pentru faptul că e fost un mare Om și un mare General al Armatei Române.
Astfel de cazuri îmi amintesc de puținii veterani de război pe care îi mai avem în viață, veterani pentru care instituțiile statului român sunt datoare să facă ceva măcar acum, în ultimile ceasuri. Mai mult decât poze în zilele de sărbătoare.

Multumim pentru punerea la dispozitie a informatiilor din arhive: Manastirea Diaconesti, in special Maicii Paisia

Surse:
Gheorghe I. Bratianu, Memorii;
Generalul Nicolae Dăscălescu -sacrificiu, glorie și supliciu, Nicolae Dăscălescu (nepotul generalului)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: